Istoria Astazi

Archive for the ‘Uncategorized’ Category

Screenshot_20181128-092052_Chrome.jpgDe-a lungul timpului, naziștii au găsit diverse metode inventive pentru a controla populația Reich-ului. Instaurarea fricii a fost componenta cea mai eficientă a totalitarismului, iar atomizarea populației, rezultatul imediat al terorii fricii, trebuia menținută pentru a domina cu succes populația germană. Atâta vreme cât nu aveai curaj să te încrezi nici in membrii familiei sau prietenii apropiați, atâta vreme cât erai și te simțeai singur, erai mult mai ușor de controlat. Interogatoriile erau ceva comun și toată lumea se temea de clădirea de pe Prinz Albrecht Strasse, numărul 8, acolo unde se afla sediul Gestapo.

Una din metodele bizare, dar creative și eficiente de obținere a informației în cadrul regimului nazist a fost Salonul Kitty, un bordel înființat în anul 1939 de Reinhard Heydrich, bordel finanțat de SD ( Siecherheitsdienst der Reichsfuhrers SS).  Scopul acestuia era de a oferi plăceri discrete diverșilor diplomați, funcționari publici și oameni de afaceri atât din interiorul Reich-ului, cât și din afara lui. Heydrich considerase că, în companiei unei fenei suficient de atrăgătoare, până și cei mai prudenți indivizi puteau, relaxați, să dezvăluie informații extrem de folositoare. O vilă impozantă, cu patru etaje, dintr-un cartier select al Berlinului a devenit sediul. Au fost instalate numeroase microfoane in pereții dubli, special construiți, acestea fiind mai apoi conectat la magnetofoane. Astfel se înregistra orice cuvânt rostit în interiorul clădirii.

Instrucțiunile menționau cu strictețe că nimeni nu trebuia să știe exact cui aparținea Salonul, mai ales damele de companie alese cu strictețe de către  Artur Nebe, șeful Kripoului (Kriminalpolizei). Presupusul proprietar al casei dispunea de un personal foarte experimentat în domeniul culinar, care servea băuturi și mâncăruri de înalta clasă la prețuri pe măsură.

Din rândurile clientelei făcea parte Contele Galeazzo Ciano, ministrul italian al Afacerilor Externe, care aducea aici frecvent grupuri de diplomați din Roma. Spre încântarea nedisimulată a lui Heydrich, un alt client fidel era Joachim von Ribbentrop, ministrul de Externe al Reichului. Heydrich însuși vizita ocazional Salonul Kitty, timp în care, bineînțeles, microfoanele erau oprite.

Salon Kitty, un film despre cele petrecute în bordel și bazat pe un roman a lui Peter Norden, a fost realizat în 1975 de regizorul italian  Tinto Brass.

 

 

*****Rupert Butler, Gestapo, Istoria Poliției Secrete a lui Hitler, pg 47.

 

Reclame

” Acum că voi, fii ai lui Dumnezeu, v-ați jurat lui Dumnezeu să păstrați cu mai multă putere pacea între voi și să țineți cu credință legile bisericii, este ceva de făcut, pentru că trebuie să vă întoarceți puterea sincerității voastre, acum că sunteți ridicați de îndreptarea divină, spre un alt lucru care vă privește pe voi și pe Dumnezeu. Grăbindu-vă la drum, trebuie să vă ajutați frații care trăiesc în răsărit, care au nevoie de sprijinul vostru după care au strigat deja de mai multe ori.

Deoarece după cum celor mai mulți dintre voi li s-a spus, turcii, un neam de persani, care au străpuns hotarele Romaniei chiar la Mediterană, în locul numit brațul  Sfântul Gheorghe, ocupând din ce în ce mai multe pământuri ale creștinilor, i-au înfrânt pe aceștia, deja învinși în șapte bătălii, și i-au ucis și i-au luat prinși, au distrus bisericile și au lăsat pustie împărăția lui Dumnezeu. Dacă mai îngăduiți aceasta pentru multă vreme, cei care cred îm Dumnezeu vor rămâne pe mai departe subjugați.

Privitor la acest lucru, vă rog- nu eu, ci Dumnezeu, pe voi heralzi ai lui Christos, să convingeți pe toți, de orice rang, cavaleri și pedeștri, bogați și săraci, prin legi numeroase, să se straduiască să ajute la alungarea acelui neam blestemat din ținuturile noastre creștine, înainte să fie prea târziu.

Vorbesc celor prezenți, trimit vorbă celor ce nu sunt aici, mai mult, Iisus Christos poruncește. Iertarea păcatelor va fi garantată celor ce merg acolo, dacă își sfârșesc viața pe pământ sau trecând marea sau în luptă cu păgânii. Eu, fiind învestit cu acest dar de Dumnezeu, făgăduiesc aceasta tuturor celor care merg. Ce rușine, dacă un popor atât de disprețuit, degenerat și înrobit de demoni ar învinge un popor înzestrat cu credință în Dumnezeul atotputernic și strălucitor în numele lui Christos! Câte rele vă vor fi puse în seamă de însuși Domnul, dacă nu îi ajutați pe cei care ca și voi  mărturisesc creștinismul!

Acei care, a spus, sunt obișnuiți să ducă războaie personale chiar cu credincioși, să meargă împotriva necredincioșilor într-o bătălie demnă de dus acum și de sfârșit cu victorie. Acum, cei care până nu demult erau jefuitori, să fie soldați ai lui Christos; acum, cei care mai înainte se lupta împotriva fraților și rudelor, să lupte cu dreptate împotriva barbarilor; acum, cei care mai deunăzi erau inchiriați pentru câțiva arginți, să-și câștige răsplata veșnică. Acum, cei care se istoveau împotriva înșiși trupului și sufletului lor, să se ostenească pentru o cinste îndoită. Mai mult, cei îndurerați aici vor fi bucuroși acolo, cei săraci aici, vor fi bogați acolo, și dușmanii lui Dumnezeu aici vor fi prietenii lui acolo.

Nicio întârziere să nu amâne ziua pe tru plecare, ci când au strâns banii pentru ei și pentru cheltuielile zilnice , și când iarna s-a terminat și primăvara a venit, sa ia cu curaj drumul crucii cu Domnul mergând înaintea lor. ”

 

****

Fulcher dd Chartres, Chronicles of the First Crucade, în Brian Tierney, The Middle Ages, Sources of Medieval History, vol I, New York, 1970, p 129-130

napoleon

Exceptându-l pe Alexandru cel Mare, Napoleon Bonaparte este socotit, pe drept cuvânt, cel mai mare comandant din istorie. Ca strateg, a avut puţini egali, preferând campaniile scurte şi rapide, în care a căutat să îşi manipuleze duşmanii şi să îi silească să poarte lupta în locul şi în momentul ales de el.

Ascensiunea lui a fost de-a dreptul meteorică.  De la gradul de simplu căpitan a ajuns general de brigadă în doar 8 săptămâni. Până în 1796 ajunsese comandant de armată, 1799graţie calităţilor militare, dar şi oportunismului politic. Trei ani mai târziu, în 1799 a preluat puterea ca prim consul, devenind conducătorul de facto al Franţei. Cinci ani mai târziu, la vârsta de 35 de ani, a fost încoronat împărat, iar între 1805 şi 1812 a cucerit o mare parte a Europei.

Imperiul lui Napoleon a luat naştere oficial la 18 mai 1804, o dată cu proclamarea lui Napoleon ca Împărat ereditar al Fanţei şi a primit bincuvântarea religioasă după 6 luni, cu ocazia încoronării lui Napoleon, în catedrala Notre Dame, în prezenţa Papei. Existenţa sa neoficială începuse totuşi cu mult înainte de 1804, prin Revoluţia Franceză, dar şi Razboaiele Consulatului din 1800-1807, care „împinseseră” frontierele Franţei către „frontierele sale naturale” şi dincolo de ele.

Imperiul Francez propriu-zis se întindea în graniţele sale naturale: Rin, Alpi, Pirinei, plus teritoriile anexate (pays reunis) ale Piemontului, Parmei, Toscanei, Statelor Papale, Provinciilor Ilirice şi, după 1810, al Olandei. Un semicerc de state satelit nominal independente (pays conquis), conduse de francezi, de obicei rude din familia Bonaparte, forma o zonă tampon, care proteja graniţele Imperiului Francez de un eventual atac. În Occident, statele satelite curpindeau în diferite momente Elveţia, regatele Spaniei, Neapolelui şi Italiei, Confederaţia Germanică a Rinului formată de Napoleon (din care făcea parte regatul Westphaliei) şi Olanda. În Europa Răsăriteană, era Marele Ducat al Varşoviei. Dintre marile puteri, Austria, Prusia şi Rusia au fost fiecare aduse, din când în când, prin presiuni militare si diplomatice, în sfera directă de influenţă a lui Napoleon şi fiecare a devenit pe rînd aliatul său, deşi nu întotdeauna de voie bună şi doar pentru o perioadă scurtă de timp. Chiar şi ţările baltice au intrat în orbita lui Napoleon, atunci când au fost implicate în realizarea Blocadei Continentale. În Europa, doar Anglia şi Imperiul Otoman au rămas întotdeauna în afara controlului lui Napoleon.

Statele Marelui Imperiu erau de două categorii: ţinuturi anexate direct de Franţa şi ţinuturi anexate de statele satelite, aflate sub control francez, şi care se bucurau de o oarecare independenţă.

Dintre ţinuturile anexate, Nisa, Savoia, Belgia şi teritoriile germane de la vest de Rin au fost cea mai lungă perioadă sub control francez. Ele au fost anexate la început, toate înainte de 1799 şi au fost rapid încorporate în sistemul administrativ francez.

Statele satelite, aşa zise independente, aveau de fapt puţină libertate de acţiune. De la început, conducătorii lor erau strict supervizaţi şi instruiţi de către Napoleon.

Fiului vitreg al lui Napoleon, Eugene de Beauharnais, i se spusese: ” Încredinţându-ţi conducerea Regatului Nostru al Italiei, noi ţi-am dat dovada respectului pe care comportamentul tău ni l-a inspirat. Dar tu eşti încă la o vârstă (23) la care nu-ţi dai seama de perversitatea inimilor omeneşti: nu pot deci să-ţi recomand cu prea multă tărie prudenţă şi circumspecţie…să nu acorzi nimănui încredere deplină şi să nu spui niciodată nimănui ceea ce gândeşti…Trebuie să pui mare accent pe disimulare (…) Cu cât vorbeşti mai puţin cu atât mai bine”.

Atunci când a fost înfiinţat noul Regat al Westphaliei, în 1807, fratele lui Napoleon, Jerome, a primit sfaturi similare: ” Îţi trimit alăturat constituţia regatului tău. Constituţia conţine condiţiile în care Eu renunţ la toate drepturile cuceririi şi la toate drepturile pe care le-am dobândit asupra regatului tău. Tu trebuie să o respecţi cu credinţă.”

Se spune că Napoleon era nepăsător şi egoist şi că motivul pentru care împărţea daruri cu rudele sale era doar o expresie a ambiţiei sale dinastice de a fonda o casă regală europeană Bounaparte care să rivalizeze cu  Habsburgii şi Bourbonii. Alţi istorici cred totuşi că acest lucru se datorează simţământului corsican al clanului familian care nu l-a părăsit niciodată.

Istoricii au avut dispute interminabile în legătură cu motivele reale care l-au determinat pe Napoleon sa creeze Imperiul, aşa cum se întâmplă adesea, când e vorba de Napoleon. Aşa cum spunea el însuşi: ” Adeseori m-am străduit să pot aprecia cu un anumit gra de adevăr care era intenţia mea întreagă şi reală.”

„Sistemul de cuceriri al lui Napoleon era unic”, spunea Metternich, cancelarul Austriei. ” Obiectivul dominaţiei universale la care aspira el nu era concentrarea unei regiuni vaste în subordinea directă a guvernului său, ci stabilirea unei supremaţii centrale asupra stateor Europei, dupa idealul Imperiului lui Carol cel Mare.” Dovezi în acest sens se pot găsi în coresponenţa lui Napoleon cu Papa, între 1806 şi 1808, care dezvăluia obsesia lui Napoleon faţă de Carol cel Mare: „Asemenea lui Carol cel Mare, eu unesc Coroana Franţei de coroana de oţel a Lombaridiei. Imperiul meu, ca şi al lui Carol cel Mare, avansează către est.”

La apogeul puterii sale, în 1811, Imperiul lui Napoleon depăşea limitele Imperiului lui Carol cel Mare. Mai jos găsiţi prezentată o listă amănunţită în acest sens:

Teritoriile Imperiului-lista de referinţă

Perioada revoluţionară, 1790-1799

1790  „Vechea Franţă”, 83 departamente, 28 milioane de locuitori

1791  Au fost create 23 de districte militare

Teritorii anexate:

1791 Avignon, 1792 Savoia, 1793 Nisa, 1795 Belgia şi Luxemburg, 1798 Malul stâng al Rinului din Germania şi crearea Republicilor Surori, 1795 Republica batavă (Olanda), 1797 Republica Cisalpină (Nordul Italiei), 1797 Republica Ligurică ( Genova), 1798 Republica Helvetică

Perioada Consulatului, 1799-1804

1800  98 departamente, 33 milioane locuitoriâ

Teritorii anexate:

1802 Piemontul, 1803 Confederaţia Elveţiană, reorganizată acum de Napoleon

Perioada Imperiului, 1804-1814

1804   108 departamente

Teritorii anexate:

1805 Republica Ligurică

1808 Parma şi Regatul Etruriei

1809 Statele Papale. Roma a fost numită al doilea oraş al Imperiului în 1810

1809 Provinciile Ilirice

1810 Regatul Olandei

1811 Oraşele Hamburg, Bremen şi Lubeck, precum şi Ducatul Oldenburg

State satelite create:

1805 Regatul Italiei

1806 Veneţia a fost încorporată în Regatul Italiei, a fost create Regatul Neapolelui şi Regatul Olandei, Confederaţia Rinului

1807 a fost creat Regatul Westphaliei, cu câte o parte din teritoriile Prusiei şi Hanovrei, şi a fost subjugată Portugalia. A fost creat Marele Ducat al Varşoviei din teritoriile poloneze cucerite şi a fost dat în administrare regelui Saxoniei.

1808  Regatul Spaniei a fost creat şi Statele Papale au fost încorporate în  Regatul Italiei

1809 Trentino şi Tyrolul de Sud au fost încorporate Regatului Italiei

1810 Teritoriul rămas din Hanovra a fost cedat Regatului Westphaliei. Influenţa franceză s-a extins în  Marea Baltică

1811 Marele Imperiu cuprindea peste 80 milioane de locuitori.

Extinderea lui Napoleon în Europa a venit, în mod evident,  cu schimbări majore. Puterea a fost concentrată în mâinile unui singur om, motiv pentru care mulţi istorici consideră ca Napoleon a fost un dictator. Restrângerea libertăţii individuale de gândire, de exprimare şi de acţiune sunt motive care contribuie şi ele la afirmaţia de mai sus. Apar cenzura şi propaganda, presa se aştepta să acţioneze ca un purtător de cuvânt al guvernului şi să fie difuzorul propagandei oficiale. Cu toate acestea, Franţa lui Napoleon nu a fost un stat poliţienesc. Deşi cu excepţia Imperiului Habsburgic, în niciun alt stat din vreme, poliţia nu a jucat un rol atât de important, de poliţia lui Napoleon nu trebuiau să se teamă decât criminalii, şi, doar cu rare excepţii, a acţionat în afara legii.

Franţa Napoleniană a luat sfârşit în 1815. Primul Tratat de Pace de la Paris din 1814 împinsese frontierele Franţei la nivelul anului 1792, iar cel de-al doilea Tratat de la Paris, din 1815, le-a adus la anul 1790. Fuseseră pierdute până şi „frontierele naturale”. Teritorial vorbind, nu a supravieţuit nicio urmă a Imperiului, însă unele din realizările politice şi sociale ale Revoluţiei şi ale epocii napoleniene au fost salvate la restaurarea Bourbonilor.

 

*******

Andrina Stiles, Napoleon, Franţa şi Europa, 1993

Gregory Fremont-Barnes, Napoleon Bonaparte, 2010

Mignet, Francois, Histoire de la Revolution Francaise

Tom Ambrose, The nature of despotism: From Mussolini to Mugabe, the Making of Tyrants

 

 

” Niciodata campurile noastre fertile nu au dat o asemenea recolta,

Niciodata satele noastre nu au cunoscut o asemenea fericire,

Niciodata viata nu a fost la fel de buna si inaltatoare,

Niciodata pana in prezent iarba nu a fost atat de verde.

 

Deasupra intregului pamant, soarele trimite o lumina mai calda,

Deoarece chipul lui Stalin il face sa straluceasca mai tare,

Eu cant pentru copilul meu ce mi se odihneste-n brate,

Sa cresti precum o floare, fara sa-ti fie teama.

 

Tu vei cunoaste sursa soarelui ce ne scalda tara,

Si manutele tale vor copia portretul lui Stalin. ”

( pe muzica de Prokofiev)

***

A. Werth, La Russie en guerre, Stock, Paris, 1964, pg 6

 

 

 

Pentru membrii familiilor regale din Europa, casatoria a insemnat cel mai adesea obligatie si foarte rar iubire. Partenerii, in  special ai mostenitorilor tronului, se aleg de rang egal pentru a asigura cea mai potrivita alianta politica, militara si financiara.

Cu toate acestea, s-a intamplat ca un print sa se indragosteasca de o femeie considerata nepotrivita sa devina sotia viitorului rege. Asa a aparut casatoria morganatica. Termenul provine dintr-o sintagma  latina si inseamna „casatorie pe baza darului de dimineata”: mireasa nu are dreptul decat la dota primita in dimineata nuntii. Nu are dreptul la titlul, blazonul sau averea sotului si nu poate mostenii nici macar copiii. Aceste casatorii se mai numesc „casatorii de stanga” pentru ca mireasa sta in stanga mirelui si nu in dreapta, cum este obiceiul.

Poate ca cea mai celebra casatorie morganatica a timpurilor moderne a fost cea din 1900 intre arhiducele Franz Ferdinand, mostenitorul tronului Imperiului Austro-Ungar si contesa Sofia Chotek. Contesei i se reamintea frecvent rangul ei inferior, nu ii era ingaduit sa intre in incaperi o data cu sotul ei si nici nu statea langa el la ceremoniil oficiale.  Au fost impreuna insa in alta imprejurare notabila, la 28 iunie 1914, la Sarajevo. Gloantele care i-au ucis au fost impuscaturile care au declansat Primul Razboi Mondial.

28 iulie 1914 reprezinta o data incarcata de semnificatie istorie. Acum 101 ani, Austro-Ungaria a declarat razboi Serbiei, declansand, astfel, Primul Razboi Mondial( 1914-1918).

in 23 iulie 1914 Austro-Ungaria a dat un ultimatum Serbiei ca urmare a actului lui Gavrilo Princip, responsabil de atentatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, in urma caruia a fost asasinat arhiducele Franz Ferdinand.

260px-Gavrilo_Princip_assassinates_Franz_Ferdinand

Peste 25 de tari au luat parte la conflict, fie de partea Antantei(Franta, Marea Britanie, Rusia, Italia, Japonia si, din 1917, Statele Unite ale Americii) , fie de cea a Puterilor Centrale( Germania, Austro-Ungaria şi Imperiul Otoman )

Sfarsitul razboiului a fost consacrat prin Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919, bilantul razboiului fiind de aproximativ 20.000.000 de morti, dintre care peste 6.000.000 civili.

Primul Razboi Mondial a dus la  prabusirea a patru mari dinastii imperiale in Germania, Rusia, Austro-Ungaria si Turcia. A fost cauza Revolutiei Bolsevice din 1917 din Rusia ducand la nasterea si raspandirea regimurilor totalitare precum socialismul, nazismul si fascismul si astfel, la izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial.

Una din doctrinele infloritoare ale secolului XX, doctrina care alaturi de comunism si nazism a jucat un rol extrem de important in modelarea viitorului Europei este doctrina fascista. La fel ca si celelalte doctrine totalitare, fascismul este caracterizat de existenta unui lider charismatic, care se confunda cu statul, Benito Mussolini, conducator al statului italian fascist ca si  Prim Ministru din anul 1922 si pana in anul 1943.  Ideea centrala a fascismului o reprezinta cea de stat si de natiune, natiunea italiana, pe langa care mai putem adauga violenta, si intoleranta( fata de alte partide, regimuri, natiuni). Un lider puternic a carui imagine este sustinuta de un puternic cult al personalitatii, vazut ca un salvator al unei natiuni deja zdruncinta de un mare razboi, manipularea maselor, misticismul si promovarea rasismului sunt doar cateva elemente care descriu regimul.

Desi putem identifica cu usurinta elemente asemenatoare intre fascism si comunism sau nazism, fascimul s-a pronunt  impotriva nazismului si al luptei de clasa. ” Dar care rasa? Exista oare rasa germana?A exista vreodata? va exista vreodata?Ah bine, raspundem noi, rasa germana nu exista”.( B. Mussolini)

Iata cum prezinta Mussolini insusi ideologia fascista :

„Fascismul neaga( faptul ca) numarul, prin calitatile sale, poate dirija societatile umane: el neaga ca acest numar poate guverna gratie unei consultari periodice. El afirma inegalitatea de nesters, fecunda, binefacatoare a oamenilor, ce este imposibil de a fi nivelata printr-un fapt mecanic si exterior precum sufragiul universal[…]

Pentru fascist, totul se afla in stat, nimic uman sau spiritual nu exista in afara statului. In acest sens, fascismul este totalitar, iar statul fascist, sinteza si unitate a tuturor valorilor, interpreteaza, dezvolta si da forta vietii intregului popor. […] Fascismul este opus socialismului care ingusteaza miscarea istorica pana in punctul  in care o reduce la lupta dintre clase si care ignora statul .[…]

Statul fascist, care este forma cea mai inalta si mai puternica a personalitatii, este o forta, dar o forta intelectuala  si morala care rezuma toate formele vietii umane. In consecinta, el nu se poate limita la functiile simple de supraveghere si tutela  cum doreste liberalismul. Statul nu este un simplu mecanism destinat a limita libertatile individuale. El reprezinta o forma si o regula interioara, o disciplina totala: el patrunde in vointa si in inteligenta.

Statul fascist aduce solutii pentru probleme universale, respectiv cele ale: domeniului politic, datorita fractionarii partinice, abuzurilor de putere ale parlamentarismului, iresponsabilitatii adunarilor; in domeniul economic, datorita functiilor sindicale mereu mai numeroase si tot mai apasatoare atat pentru muncitori cat si pentru patroni; in domeniul moral, datorita necesitatii ordinii, disciplinei, supunerii regulilor morale ale patriei.

Un stat care se sprijina pe milioane de indivizi care il recunosc, il simt si sunt gata sa-l serveasca, nu este statul tiranic al Seniorului medieval. Nu are nimic in comun cu Statul absolutist dinainte sau de dupa 1789. Individul nu este anulat in statul fascist, ci mai degraba multiplicat, la fel cum un soldat al unui regiment nu este diminuat ci multiplicat de numarul tovarasilor sai de arme.”

Mussolini a utilizat operele lui Platon, Georges Sorel , Nietzsche  si ideile socialiste  si economice ale lui Vilfredo Pareto in crearea fascismului.  “Republica”, opera lui Platon,  continea o serie de idei pe care fascismul le-a promovat ca legi , opoziţia fata de democratie ,  protejarea sistemului de clase,  respingerea egalitarismului( se spune ca una dintre marile rusini la care a fost supus Il Duce ca si copil este faptul ca in tinerete, desi parintii lui ii platisera studiile, a fost obligat sa invete laolalta cu copiii proveniti din familii mai sarace, existand dovezi de micile rebeliuni pe care le organizase, dovendindu-si charisma si spiritul de conducator inca de copil) si  interventia statului  in educatie pentru a promova crearea de razboinici si a viitorilor conducatori ai statului.

A fost creata astfel Balillas, organizatie fascista pentru copii intre 8 si 14 ani, denumita astfel in memoria  unui tanar genovez care si-a salvat orasul de ocupatie austriaca in anul 1766.

Iata ce ne spune G, Bonomi despre educatia in cadrul fascismului in lucrarea sa „Il Maestro del regime”:

” Mai exista inca parinti reticenti, din pricina prejudecatilor, in a-si inscrie copiii in Balillas.[…] erau convinsi ca in cazul unui viitor razboi Balillas vor fi cei care vor ataca si vor muri printre primii. Dar binefacerile fascismului sunt atat de evidente si de actuale incat nu este dificil de explicat chiar si spiritelor cele mai inculte. Profesorii nu trebuie decat sa afiseze, intr-un cadru demn, portretul Ducelui, care, in ipostazele sale de profet, ghid, om de stat si minunat organizator al fortelor natiunii, de razbunator si constructor, rezuma trasaturile cele mai caracteristice ale rasei, domina si antreneaza poporul spre cel mai pur ideal, reface o patrie glorioasa, respectata, puternica.

[…]Balillas trebuie sa se supuna disciplinei militare, fortei regulilor, lanturilor legilor,si aceasta fara discutie. Regulamentul este sacru, supunerea trebuie sa fie oarba, deplina, totala.”

Observam din nou accentul pus de obedienta totala  si puternicul cult al personalitatii creat in jurul lui Mussolini, Ducele. Discursurile acestuia erau intotdeauna excelent pregatite apeland la sentimentele unei natiunii care se afla demult in asteptarea unui salvator. Printre altii, Mussolini l-a avut ca si consilier pe scriitor Gustave Le Bon, cunoscut pentru lucrari precum „Pshihologia multimilor” , considerata un adevarat ghid al unui viitor dictator sau „Legile pshilogice ale evolutiei popoarelor”.

Violenta si intoleranta sunt alte doua trasaturi definitorii ale acestui regim.  Angelo Tasca prezinta in lucrarea sa „La naissance du fascisme- Nasterea fascismului” cateva detalii in ce priveste metodele punitive ale regimului:

” Expeditiile pleaca aproape intotdeauna dintr-un centru urban si se raspandesc in zonele rurale adiacente. Urcati in camioane, inarmati, camasile negre se indreapta spre o localitate invecinata. Odata ajunsi, incep sa loveasca cu bastoanele pe toti cei care nu saluta fanioanele fasciste, sau pe cei care poarta vreun insemn vestimentar rosu. Se precipita apoi spre sediului sindicatului sau al cooperativei, sparg usile, arunca in strada mobilierul, stropesc peste tot cu benzina, cateva minute mai apoi, totul este in flacari. Grupe fasciste pleaca in cautarea<<sefilor>>, primari sau consilieri comunali: le impun demisia, ii gonesc din localitate, sub amenintarea cu moartea sau cu distrugerea caselor. Daca nu ii gasesc, se razbuna asupra familiilor lor.”

Camasile negre sau Squadristi reprezentau o organizatie paramilitara pe care Mussolini a infiintat-o si a folosit-o ca instrument de represiune de stat pentru a zdrobi miscarea socialista. Camasile negre au jucat un rol esential in cadrul Marsului asupra Romei, lovitura de stat prin care Partidul National Fascist condus de Mussolini  a acaparat conducerea Italiei. Este usor de intuit ca, mai tarziu, Camasile Negre ale lui Mussolini au devenit sursa de inspiratie a Camasilor Brune ale lui Hitler, asa cum „Fuhrer” este un titlu care aduce a „Il Duce”, titlu pe care conducatorul italian si-l asumase o data cu preluarea puterii.

Pe fondul nationalismului si al imaginii lui Garibaldi, fascismul a avut o durata de peste 20 de ani. Acesta s-a contopit cu statul, a fost un regim dur  care a acaparat toate elementele societatii italiene.  Conducatorul Benito Mussolini s-a confundat cu regimul, reusind sa intruchipeze imaginea eroului salvator care reda natiunii italiene gloria trecutului in care Roma era stapana lumii.

Benito_Mussolini_Duce


Reclame