Archive for the ‘Istorie si politica’ Category
” Pentru a ascunde pregatirile si declansarea operatiunii Barbarossa (invadarea URSS in iunie), Inaltul comandament german a pus in scena mare operatiune de intoxicare (1) a serviciilor secrete sovietice. Intoxicarea a comportat o mare varietate de tehnici si de inselatorii. Tema generala era sa-i faca pe sovietici sa creada ca toate pregatirile pe care voiau sa le ascunda sunt destinate imvadarii Marii Britanii, fie din porturile franceze de la Marea Manecii ( Operatiunea Haifisch, Rechinul), fie din Norvegia (Operatiunea Harpune, Harponul). Generalii germanii care au participat la aceasta intoxicare nu stiau ca este vorba numai de o amagire si au fost intru totul convinsi ca se pregateau sa invadeze Marea Britanie.
Au avut loc numeroase miscari de trupe. Trenuri pline cu oameni si materiale paraseau in mod ostentativ frontiera de est pentru a merge spre vest, dar se intorceau noaptea. S-au efectuat exercitii de imbarcare si debarcare a trenurilor cu divizii care ar fi trebuit sa ajunga in porturile de pe tarmul Marii Manecii, acolo unde se adunau unitatile. Au fost elaborate ordine false de deplasare care au cazut in mainile serviciilor aliate prin intermediul agentilor sau al unor prieteni neutri. Au fost organizate numeroase zboruri de recunoastere germane deasupra coastelor de est ale Marii Britanii.
Marina germana a participat pa aceasta inselatorie, organizand o activitate intensa de debarcare, mai ales in porturile de pe tarmul Marii Manrcii si din Norvegia.
Pentru a-i pacali pe sovietici in privinta ordinului de lupta si a apropierii trupelor lor de frontiera, nemtii au pus in functiune retele false de comunicatii radio si au lansat ordine false de stat-major, care au cazut in mana serviciilor secrete sovietice. Ziarele au publicat articole bine orientate. Mesajele personale din emisiunile de radio ale posturilor publice pareau sa arate ca trupele de soc germane, cum erau parasutistii, blindatele, formatiunile SS sunt cantonate in Franta sau in Olanda si ca in est nu sunt decat divizii slabe. De exemplu, o unitate multumeste artileristilor dintr-o divizie blindata pentru ca le-a trimis cateva sticle cu vin de Bordeaux. Sau trei parasutisti de pe tarmul Marii Manecii ii fac urari unei infirmiere. Ofiterii SS din Leibstandarte ii trimit comandatului lor ranit trei sticle de sampanie Hennessy, cumparate pe plan local si, deci, de cea mai buna calitate. Se raspandesc zvonuri referitoare la rezidentii straini din Germania, la membrii misiunilor diplomatice sau comerciale neutre. Aceste zvonuri ajung in cele din urma in Uniunea Sovietica sau in Anglia. Ele pornesc din locuri diferite, sunt raspandite pe canale multiple, la Berlin prin portarul hotelului Markthalle, angajat al Abwehr-ului (2), in piata de legume si fructe, la centrele de difuzare a presei. Sunt variate, adaptate diferitelor categorii de straini, neutri ssu militari germani, angrosisti. Astfel, << ne putem astepta la o reducere a numarului de trenuri civile in vest, caci vor fi rechizitionate>>.
Abwehr-ul a folosit si militari pe care i-a pus sa joace un anumit rol, destinat unor eventuali britanici si neutri rezidenti in Germania, care ar putea fi agenti aliati, inclusiv rusi. Abwerh-ul considera ca aceste actiuni, inclusiv zvonurile, se vor regasi in tarile neutre din Europa si vor ajunge in cele din urma la serviciile de informatii inamice. Astfel, in cluburile civile sau militare de la Berlin si din vestul Germaniei se puteau vedea ofiteri ai unitatilor de blindate fumand tigari cumparate direct din Olanda. Se povesteste ca un ofiter superior a fost arestat pentru indiscretie: a vorbit despre viitoarea invadare a Insulelor Britanice.
Directorul hotelului Schloss Bellevue de la Berlin, hotel care serveste pentru receptii oficiale, a primit ordin sa se pregateasca sa primeasca inalti demnitari rusi la sfarsitul lunii mai. Aceasta operatiune confirma zvonurole, lansate cu mare grija, conform carora Stalin insusi va veni curand sa faca o cura de tratament la Baden-Baden. Statia de metrou Anhalter se inchide pentru public: va trebui sa-i primeasca pe demnitarii sovietici si este pavoazata in consecinta.
Prin emisiuni, prin note de serviciu care se vor indiscrete, prin presa, sunt invitati sa se prezinte la autoritatile militare sau civile toti aceia care au cunostinte despre Marea Britanie sau Irlanda si care vorbesc engleza. Se tiparesc mici brosurele despre modul de viata din Insulele Britanice, cuprinzand si fraze si expresii traduse in engleza, destinate trupelor de invazie.
Abwehr-ul este cel care desfasoara cele mai multe operatiuni de intoxicare , dar participa la acestea si organismele care depind de Ministerul Afacerilor Externe si de cel al Propagandei si Informatiei. Doua cluburi, Auslandpress Klub si Ausland Klub, amandoua frecventate de numerosi ziaristi si de diplomati din tarile neutre, sunt si ele vehicule ale inducerii in eroare. Goebbels insusi participa la marea inselatorie: scrie un articol in Voelkisher Beobachter din 20 iunie, in ajunul declansarii invaziei in URSS, despre cucerirea Cretei, lasand sa se inteleaga ca urmatoarea invazie va avea loc in Insulele Britanice. In mod ostentativ, Abwehr-ul cenzureaza anumite pasaje din articole ” din motive de securitate”, dar abia dupa ce ziaristii straini apuca sa le citeasca.
Cu cateva zile inainte de declansarea operatiunii Barbarossa, masurile de securitate de pe tarmup Marii Nordului au fost intarite. Hotelierii sunt obligati sa verifice cu atentie identitatea calatorilor. Anumite zone erau total interzise si accesibile numai detinatorilor unor pasapoarte speciale.
Ofiterii si generalii germani din est si-au ignorat adevaratele obiective pana in ultimul moment, iar unitatile de asalt au fost aduse la frontiera de abia in ultimul moment.
Conducatorii sovietici nu au banuit nimic despre pregatirile germane pana in ultima clipa.
Iar britanicii, la randul lor, au avut mereu prezenta in minte posibilitatea unui atac german pe coasta lor de est.”
(1) Intoxicarea se refera la actiunea seeviciilor de indormatii avand ca obiectiv derutarea si dezorientarea gandirii adversarului. Intoxicarea vizeaza derutarea rationamentelor, punerea sub semnul intrebarii a aparentelor realitatii, asadar dirijarea spre o decizie gresita.
(2) Abwerh-ul este serviciul de informatii, contraspionaj si de actiune al fortelor armate germane, comun armatei terestre, marinei si armatei aerului.
*****
text preluat din Jean Deuve, Serviciile Secrete in timpul celui de-al doilea razboi mondial, Ed Orizonturi, pg 77-80.
Din istoria si evolutia politiilor secrete. Richelieu, un absolutism limitat
Posted on: Martie 23, 2018
Cardinalul Richelieu a fost una din imaginile emblematice ale Frantei secolului al XVII-lea.
Cu o ascensiune fulminanta, ( episcop la doar 22 ani, cardinal la 37 ani, prim ministru al Frantei la 39 ani), Armand Jean du Plessis de Richelieu va avea mereu un cuvant de spus in evolutia politica a tarii, conduse de Ludovic XIII.
In anul 1622, Richelieu devine cardinal. Aceasta numire a insemnat mult mai mult decat o promovoare in ierarhia bisericeasca, caci a castigat un dublu statut: reprezentantul principal al intereselor Bisericii si, din punct de vedere al Romei, reprezentantul principal in formularea politicii regale care afecta Biserica. Desi a reusit cu greu sa intre in gratiile regelui adolescent, Richelieu este numit prim ministru in 1624. In aceasta calitate, si-a exercitat puterea in numele regelui, a carui suveranitate era indivizibila si absoluta. Regele nu raspundea decat in fata lui Dumnezeu. In practica, insa, cardinalul a avut grija sa se asigure ca deciziile sale majore au primit aprobarea regelui. Richelieu ii cunostea slabiciunile lui Ludovic si se informa mereu, prin intermediul propriilor créatures, de dispozitiile si bolile regelui.
Ascensiunea lui Richelieu si maniera sa ferma de a se folosi de puterea regala au atras dupa sine opozitie si intriga. Asasinatele erau mereu pe ordinea de zi a cuiva: Chalais in 1626, Marillac in 1630, Montmorency in 1632, Cinq-Mars in 1642. Louis de Marillac, de exemplu, un general care servea in Italia din 1630, si-a primit pedeapsa pentru presupusa complicitate la lovitura de stat esuata din 1630, lovitura de stat care urmarea inlocuirea lui Richelieu cu fratele rau, Michel de Marillac. Acesta din urma a murit in inchisoare. Cand dovezile lipseau, era invocata ratiunea de stat: un general nesigur in fruntea unei armate era un pericol.
O caracteristica a guvernului lui Richelieu a fost folosirea unor comisii si tribunale speciale. Procesele lui Marillac, Montmorency si Cinq-Mars au fost procese politice: verdictul a fost stabilit dinainte prin selectia judecatorilor facuta de ministru. El a mers chiar mai departe prin crearea unei notorii Camere a Arsenalului pentru judecarea infractorilor politici, pe ia folosit-o impreuna cu agenti speciali de supraveghere si interventii rapide. Richelieu motiva aceste masuri pri ratiuni politice de stat ( vezi articolul despre Ratiunea de stat in viziunea lui Richelieu). Astfel a facut si a atunci cand, ca o consecinta a rascoalei Nu-pieds, oamenii au fost executati fara a fi judecati sau atunci cand Saint-Cyran a fost trimis la inchisoare.
Arta juca si ea un rol important. Inca de la inceputul relatiei sale cu Maria de Medici, mama lui Ludovic, ea insasi o sustinatoare a artei, Richelieu a urmat traditia italiana, adoptata de francezi, a artei autorizate in decoruri impozante pentru a ilustra puterea suveranului. Apare astfel propaganda, atat arta cat si literatura erau utilizate pentru manipularea gandirii contemporane. In galeria de la Richelieu ( noul sau oras era destinat ca centru administrativ), nu mai putin de 51 de picturi preamareau realizarile cardinalului.
O alta actiune personala care a devenit, sub indrumarea lui Richelieu, un instrument de propaganda a fost Gazette. Cardinalul a monitorizat ziarul prin agenti de incredere, s-a asigurat ca esecurile sa fie rastalmacite si victoriile mult laudate si a folosit publicatia pentru a promova cauze mult sperate, precum colonizarea Canadei.
Regimul cardinalilor ( 1624-1661) a avut un mare impact asupra societatii franceze. Esecul Frondei a intarit tendinta spre absolutism si i-a consolidat principiile.
La conducerea Frantei a urmat Ludovic al XIV-lea, Regele Soare, a carui conducere este exact expresia a credintei ca suveranul are puteri absolute.
*********
Geoffrey Treasure, Richelieu si Mazarin, ed. Artemis
„Trebuie insistat asupra unui punct care poate nu este suficient de clar pentru toti tovarasii, ce trebuie sa stie ca trecerea puterii in mainile Sovietelor inseamna de fapt astazi insurectia armata. Renuntarea acum in insurectia armata inseamna renuntarea la cuvantul de ordine esential al bolsevismului( toata puterea sovietelor) si la internationalismul revolutionar proletar in intregul sau.[…]
Aplicarea, in Rusia si in octombrie 1917, a principiilor marxiste inseamna: ofensiva simultana, brusca si cat se poate de rapida spre Petrograd, din exterior si din interior, din cartierele muncitoresti, din Finlanda, Reval, Kronstadt, ofensiva a intregii flote, concentrarea unor forte infinit superioare celor 15 sau 20.000 de oameni( poate mai mult) ai „garzilor burgheze”(elevii-ofiteri) si a unitatilor de cazaci.
Combinarea celor trei forte principale ale noastre: flota, muncitorii si unitati ale armatei, pentru cucerirea si pastrarea cu orice cost a: telefonului, telegrafului, garilor, podurilor, in primul rand.
Incercuirea si izolarea Petrogradului, apoi cucerirea lui printr-un atac concentrat al flotei, muncitorilor si trupelor[…].
Constituirea de detasamente din cei mai buni muncitori ce, inarmati cu pusti si bombe, vor ataca si inconjura „centrele” inamice (scolile militare, telegraful, telefonul,ect.) si care vor avea drept cuvant de ordine: sa piara pana la ultimul, dar sa nu lase inamicul sa treaca.
Succesul revolutiei ruse si al revolutiei mondiale depinde de doua sau trei zile de lupta.”
Lenin, Opere complete, Ed Politica, Buc
” Autoritatea constrange la supunere, ratiunea la convingere. Daca este adevarat ca ratiunea trebuie sa fie flacara care lumineaza printii in comportamentul lor si pe cel al Statelor lor, atunci este la fel de adevarat ca nu exista nimic pe lume care sa fie mai putin de compatimit ca pasiunea oarba[…]
Un print trebuie sa evite mai ales a actiona conform unui asemenea principiu care il face cu atat mai odios cu cat principiul este opus direct celui care distinge omul de regnul animal[…]. Trebuie sa vrei cu ardoare tot ceea ce printul a hotarat din diverse cauze, de vreme ce el este singurul mijloc de a te face supus;si asa dupa cum umilinta este primul fundament al perfectiunii crestine, tot asa supunerea, atat de necesara existentei Statelor, trebuie sa devina cel mai solid argument al subordonarii, caci, atunci cand statele sunt slabe, ele nu pot fi infloritoare”
( Richelieu, Testament politique, Ed. Robert Laffont, 1947)
” Tovarasul Stalin, devenit secretar general, a concentrat in mainile sale o putere nelimitata, si nu sunt sigur ca se va putea servi intotdeauna de aceasta putere cu suficienta circumspectie[…]
Stalin este prea brutal si acest defect, tolerabil in mijlocul nostru si intre relatiile dintre noi, comunistii, nu este insa pentru functia de secretar general. Propun in consecinta tovarasilor sa gaseasca un mijloc de a-l demite pe Stalin din acst post si de a numi in locul sau o persoana care nu avea decat un singur avantaj, de a fi mai tolerant, mai loial, mai politicos si mai atent fata de camarazi, mai putin capricios. Aceste trasaturi pot fi considerate drept detalii infime. Dar, dupa parerea mea, pentru a ne feri de sciziuni[…] aceste detalii pot avea o importanta decisiva.” *
Pentru cateva detalii referitoare la ceea ce spunea Lenin, recomand filmul documentar „Gulag”, care surprinde tragedia regimului Stalinist.
http://www.filmedocumentare.com/gulag/
*******
Lenin ,Opere Complete, Ed. Politica, Buc, 1965, vol XXXVI, pg 306
Max Weber şi cele trei tipuri pure ale dominaţiei legitime. Partea a III-a. Legitimitatea raţional-legală
Posted on: August 25, 2013
„Weber tratează tema birocraţiei şi a extinderii sale în cadrul studiului despre dominaţia legală cu conducere administrativă. El subliniază că dominaţia birocratică antrenează trei consecinţe: o tendinţă de nivelare socială, o tendinţă de plutocratizare ca urmare a costurilor cerute de pregătirea din ce în ce mai specializată şi răspândirea formalismului ca trăsătură distinctă a vieţii moderne.”[1]
Într-un sistem bazat pe autoritatea legal-raţională, puterea este legitimată prin norme şi proceduri care definesc drepturile şi obligaţiile cetăţeanului. Se poate vorbi astfel despre existenţa unei constituţii scrise care cuprinde acest set de reguli ce stă la baza organizării societăţii.
Sistemul bazat pe legitimitatea raţional-legală este caracteristic majorităţii statelor moderne. „ Weber numeste acest tip pur de autoritate ca fiind procesul de modernizare care a dus la formarea statului modern în Europa Occidentală .” [2]
În Economie şi Societate, Max Weber face o descriere detaliată a acestui tip de legitimitate pornind de la cinci principii care stau la baza acestui sistem. Primul principiul al legitimităţii raţionale se bazează pe ideea că “ orice normă legală poate fi stabilită prin acord comun sau poate fi impusă, cu pretenţia de a fi respectată cel puţin de membrii organizaţiei.” [3] Aceste reguli alcătuiesc ceea ce Weber numeşte corpul legislativ al unui sistem şi ele sunt aplicate la cazuri particulare. Într-un sistem bazat pe legitimitatea raţional-legală, autoritatea nu depinde de caracteristici personale precum în cadrul celorlalte tipuri ideale. Ea nu se transmite ca un drept din naştere, ci printr-o poziţie formală, cetăţenii se supun autorităţii doar în calitatea de membru al organizaţiei şi nu datorează supunere persoanei care deţine autoritatea, ci doar legii. Cel care deţine autoritatea este şi el subiect al acestui “ ordin impersonal” [4] aşa cum îl numeşte Weber şi îşi orientează acţiunile în conformitate cu cerinţele stabilite prin lege. Liderului îi este datorată ascultarea doar prin prisma unei sfere foarte bine definite de către sistemul de legi, el exercitându-şi autoritatea doar în limitele stabilite de lege.
„Analiza sociologică a birocraţiei pe care a făcut-o Weber este şi azi principala referinţă în acest domeniu. El a descris birocraţia prin zece caracteristici importante, şi anume:
- Funcţionarii sunt liberi din punct de vedere personal
- Ei lucrează într-o ierarhie a funcţiei solid constituită
- Respectă competenţele stabilite
- Muncesc pe baza unui contract şi a unei selecţii deschise
- Aceasta se realizează după o calificare profesională relevată de examen şi atestată prin diplomă
- Sunt plătiţi cu salarii fixe
- Tratează funcţia lor ca unica şi principala confesiune
- Urmează o carieră profesională, iar avansarea depinde de aprecierea superiorului
- Muncesc separaţi de mijloacele de administraţie şi fără să-şi aproprie funcţia lor
- Sunt supuşi unei discipline stricte şi unui control riguros.”[5]
În analiza pe care o face asupra conceptului de putere politică la Max Weber, Patricia Messina preia o idea a lui Parsons punând accentul pe faptul că acţiunea politică este o acţiune raţională, deci teleologică. “Scopul acţiunii politice este de a proteja un grup social şi politic în cadrul căruia pot avea loc alegeri.”[6]
Autoritatea legală poate fi exercitată în diverse modalităţi, însă forma cea mai explicită a sistemelor bazate pe legitimitatea raţional-legală este reprezentată de sistemele birocratice. Pornind de la caracteristicile unui astfel de sistem se poate deduce că legitimitatea raţional-legală se bazează pe o anumită ierarhie şi există o sferă specifică a competenţelor, deci o diviziune a muncii şi un grup care deţine autoritatea numit organ administrativ sau agenţie. Spre deosebire de celelalte două tipuri ideale, în cadrul legitimităţii raţionale se poate sesiza un grad de specializare în cadrul persoanelor care deţin funcţii. Este necesară dovedirea deţinerii abilităţilor aferente funcţiei respective, deci nu se mai poate vorbi despre sisteme de tip patriarhal şi de obţinerea funcţiilor pe baza dovedirii loialităţii faţă de lider. Liderul însuşi trebuie să dea dovadă că deţine calităţile necesare unui lider, funcţia nemaiputând fi transmisă ereditar ca în cadrul legitimităţii tradiţionale şi nici pe baza charismei în exclusivitate.
Dacă în cadrul legitimităţii charismatice există parte a administraţiei care deţine mijloacele necesare administrării, în cadrul autorităţii raţional-legale se impune ca mjloacele de producţie şi de administrare să nu fie deţinute de administraţie. Ei sunt aprovizionaţi cu cele necesare şi trebuie să dea socoteală pentru intrebuinţarea fiecăreia în parte, iar acţiunile administrative sunt înregistrate oral sau în scris. [7]
În cadrul sistemelor birocratice, doar şeful suprem al organizaţiei ocupă o poziţie de dominare si aceasta în urma potrivirii, a alegerii sau a desemnării de către un predecesor. Dar si autoritatea lui este îngradită de o sferă a competenţelor legale.
Membrii administraţiei respectă persoana aflată la conducere doar în virtutea obligaţiilor oficiale. Nu asistăm la fel ca în cazul legitimităţii charismatice la o idolatrizare a liderului si la o supunere necondiţionată. Administraţia se supune conducătorului în virtutea funcţiei pe care o ocupă, nu în virtutea calităţilor şi a personalităţii pe care le deţine. De asemenea, este vizibil un sistem al ierarhiilor, anumite persoane putând să urce în funcţie de data aceasta prin prisma calităţilor de care dă dovadă şi nu a loialităţii faţă de persoana care se află la conducere. Angajaţii sunt selectaţi în baza specializării pe care o deţin şi se poate vorbi despre cariere, ceea ce înseamnă că personalul administrativ poate rămâne acelaşi chiar şi după schimbarea liderului. Un alt element care lipseşte din cadrul sistemelor bazate pe autoritatea raţional-legală şi care poate fi observat la celelalte două tipuri ideale se referă la motivaţiile personalului administrativ. Dacă înainte se putea vorbi despre interese materiale sau statuturi sociale pe care un individ le putea dobândi doar prin intermediul persoanei căreia îi datorează supunere, în cadrul sistemelor birocratice fiecare angajat are un salariu fix ca rasplată a muncii depuse. Aceste remuneraţii sunt rezultat al propriei munci şi al aptitudinilor si nu au nicio legatură cu relaţia dintre conducător şi supus. Fiecărei persoane îi este datorat un anumit grad de supunere în acord cu funcţia deţinută şi nu în virtutea charismei.
Aşa cum afirma însuşi Weber acestea sunt tipuri ideale şi rareori întâlnite în realitate în forma lor pura. Fiecare dintre cele trei tipuri este caracteristic unui anumit tip de societate şi mai ales unei anumite perioade în istorie. Chiar şi atunci formele cu care le putem identifica în realitate au variat şi de foarte multe ori au fost înţelese greşit sau au avut o conotaţie negativă. Este exemplul legitimităţii charismatice care poate avea numeroase părţi obscure. Prezenţa cultelor personalităţii şi această supunere oarbă datorată unei singure persoane s-a dovedit a fi nocivă uneori. Cu toate acestea nu se poate vorbi despre un tip de legitimitate mai bun sau mai puţin bun. Tipologia lui Weber s-a dovedit corectă şi de actualitate şi poate fi un instrument de înţelegere a societăţilor umane. Prin raportarea la aceste tipuri ideale se poate realiza o analiză a acţiunilor sociale şi mai ales o analiză a sistemelor politice din diverse ţări.
[1] Barlandi, Massimo, Boudon, Raymond, Cherkaoui, Mohamed, Valade, Bernard, Op cit, pg 859
[2] Messina, Patricia, Op cit, pg 76
[3] Weber, Max, Economy and Society, University of California Press, 1978 ,pg 217
[4] Ibidem , pg 218
[5] Ungureanu, Ion, Costea, Ştefan, Introducere în sociologia contemporană, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pg 67
[6] Messina, Patricia, Op cit, pg 75-76
[7] Weber, Max, Economy and Society, University of California Press, 1978, pg 221
Max Weber şi cele 3 tipuri pure ale dominaţiei legitime. Partea a II-a. Legitimitatea charismatică
Posted on: August 21, 2013
Atunci când vorbeşte despre politică şi mai ales despre ideea de vocaţie politică, Max Weber se referă, implicit, la charismă. El defineşte charisma ca fiind ”o anumită calitate a unei personalităţi individuale care îl distinge pe acesta de oamenii obişnuiţi şi care este tratată ca fiind înzestrată cu supranatural, superuman sau, cel puţin, cu calităţi şi puteri excepţionale. Aceste calităţi nu sunt accesibile omului de rând, şi sunt privite ca având origini divine şi pe baza acestora individul este considerat un lider.” [1]
În secolul XX, fenomenul charismei a fost identificat cu precădere în zonele în care s-au produs mari mişcări sociale, în zonele în care au avut loc diverse revoluţii: revoluţia bolşevică, revoluţiile de eliberare naţională care au dus la destrămarea imperiilor coloniale, etc. Liderii acestor mişcări sunt ceea ce Weber numeşte lideri charismatici.
Liderul charismatic este văzut ca o persoană trimisă de către destin, iar charisma este suficientă pentru a legitima autoritatea acestuia în cadrul societăţii. Drept urmare, legitimitatea charismatică poate fi definită ca autoritatea “ bazată pe devotamentul faţă de o sanctitate excepţională, faţă de eroism sau faţă de calităţile excepţionale ale unui individ”.[2] Ceea ce înseamnă că liderul reprezintă întreaga autoritate, dispariţia lui din diverse motive ar putea echivala cu dizolvarea întregii puteri.
Liderii charismatici apar de obicei în situaţii de criză, tulburi, în perioadă de „ criză de legitimitate” caracterizată de Weber ca spaimă existenţială, criză de identitate şi chiar vid identitar. Ei apar ca salvatori, propunând o soluţie, discursul demagogic care îi consacră ca lideri apelând de cele mai multe ori la sentimente şi emoţii. De aceea, afirmă Weber, că uneori, o dată cu apariţia unui lider charismatic se poate vorbi despre o “dictatură bazată pe exploatarea emoţionalităţii maselor” [3]. Genul de discurs se schimbă în cazul liderului charismatic de la raţiune la apelul frecvent al mijloacelor pur emoţionale, care pun masele în mişcare. În cazul legitimităţii charismatice, încrederea maselor în moralitatea deplină a politicilor liderului lor este de aşa măsură încât orice ar face, ei îl vor urma. Devotamentul oamenilor faţă de el se desfăşoară în paralel cu propriile lui credinţe şi aspiraţii, căci liderul charismatic trăieşte pentru cauza lui. Liderul charismatic este, în viziunea lui Weber, tipul pur al politicianului adevărat, de profesie, care trăieşte pentru politică.
În situaţii de criză în cadrul cărora se identifică un astfel de lider charismatic, apare, de obicei, şi un cult al personalităţii liderului, ceea ce presupune venerarea excesivă a conducătorului aflat încă în viaţă. Acest cult al personalităţii este caracteristic statelor care au avut parte recent de revoluţii, şi presupune venerarea unui lider văzut ca eliberator sau salvator, o venerare ce poate presupune ridicarea conducătorului la un rang aproape divin. Cultul personalităţii tinde să pună un semn al echivalării între stat şi lider, fiind imposibilă separarea celor două entităţi. De cele mai multe ori, această venerare se încheie după moartea conducătorului, existând cazuri în care liderul este chiar calomniat.
În cadrul sistemelor bazate pe legitimitatea charismatică, corpul administrativ nu se supune liderului doar în virtutea credinţei în calităţile sale şi ale acestor imagini ale legitimităţii, ci şi datorită răsplatei materiale şi a statutului social. La fel ca şi în cadrul legitimităţii tradiţionale, nu avem de- a face cu un corp administrativ independent, care să se menţină şi după dispariţia liderului, ci cu o administraţie în care ascensiunea în funcţii se face după gradul de loialitate dovedit faţă de conducător. Ei se supun liderului datorită beneficiilor pe care acesta le poate oferi şi teama de a pierde aceste beneficii, precum statutul social de care se bucură, reprezintă „temeiul solidarităţii corpului administrativ cu deţinătorul puterii’ [4]. Aşa cum afirmă Weber, avem de-a face cu o dominaţie bazată pe constrângere deoarece se referă la mijloacele materiale exterioare[5]. Administraţia se poate clasifica în două categorii: membrii care deţin mijloacele de administrare- bani, proprietăţi, sau membrii care depind de lider în mod personal, “o regie personală a stăpânului”[6]
“ O uniune politică în care mijloacele materiale de administrare se află, parţial sau total, în stăpânirea unui personal administrativ dependent de stăpân, o vom numi o uniune articulată după o <<ierarhie a stărilor>>”[7] Un exemplu în acest sens ar fi sistemele de vasalitate, în cadrul cărora, vasalul suportă pe cheltuiala proprie sau pe cea a vasalilor săi, mijloacele cheltuielilor administraţiei. El se supune liderului său pe baza unui legământ de credinţă cu scopul de a dispune de acea feudă, adică acele beneficii care rezultă în urma supunerii sale faţă de cel care deţine puterea. În cadrul acestei categorii, afirma Weber, avem de-a face cu o aristocraţie de sine stătătoare, o categorie socială care cedează din resursele lor materiale în schimbul împărţirii de către lider, a puterii cu aceştia.
Cea de-a doua categorie a administraţiei şi anume “regia personală a stăpânului”[8] presupune existenţa unor grupuri de oameni care depind în totalitate de liderul lor. Această dependenţă este de cele mai multe ori de ordin economic, liderul bazându-se pe categorii sociale lipsite de avere sau rang, sclavi, slujitori, care beneficiază de resursele liderului în schimbul supunerii totale. Aceasta este modalitatea prin care liderul încearcă să “ ţină în propria mână administraţia ” [9] totalitatea cheltuielilor necesare fiind suportată de către el personal. Liderul ştie că această categorie de supuşi nu deţine niciun fel de mijloc pentru a-l putea concura. Din nou, se poate vorbi despre sistemele patriarhale şi patrimoniale, care se caracterizează prin acest tip de administraţie.
Autoritatea charismatică este, totuşi, extrem de instabilă fiind legată exclusiv de personalitatea liderului. În eventualitatea morţii sau a nemulţumirii poporului faţă de lider, ea se poate dizolva. În cazul unui lider charismatic în context religios, acesta este privit ca fiind trimisul lui Dumnezeu, ca un profet sau un guru. Oamenii îl urmează atâta timp cât el poate susţine această credinţă, iar legitimitatea poate dispărea dacă intensitatea credinţei poporului în această idee scade. De aceea legitimitatea charismatică se bazează pe credinţele supuşilor, deci autoritatea charismatică nu presupune doar existenţa anumitor calităţi, ci relaţia pe care liderul şi-o poate construi cu supuşii săi, în vederea menţinerii lor. Validitatea charismei se bazează pe recunoaşterea ei de către adepţi, deci legitimitatea există doar atâta timp cât poporul crede în calităţile exceptionale ale liderului, atâta timp cât liderul poate dovedi excepţionalitatea sa sau atâta timp cât nu apare un alt lider charismatic, recunoscut de către popor.
Trăsăturile unui lider charismatic, prin intermediul adepţilor săi, devin:
- El inspiră o autoritate liber acceptată
- Relaţia lui cu suita charismatică este concepută conform ideii de “maestru-discipol”, suita charismatică nu are caracteristici birocratice
- Masele îl urmează din devotament
Există, totuşi, cazuri în care legitimitatea charismatică se poate menţine chiar şi după moartea liderului. În prima din situaţii avem de-a face cu o instituţionalizare a mişcării, charisma transmiţându-se ereditar, noul lider fiind înzestrat cu aceleaşi calităţi excepţionale, conferite de legatura de sânge existentă. Legitimitatea charismatică se mai poate menţine atunci când apare un nou lider care a avut contact cu liderul charismatic, putând fi discipolul acestuia, şi în final, ultima situaţie se referă la conferirea charismei “din oficiu” şi în acest caz vorbim despre dreptul ecleziastic.
“ În continuarea analizei sale asupra dominaţiei charismatice, Weber elaborează teza <<rutinizării charisme>>”, potrivit căreia această formă de relaţie dintre , pe o parte, lider şi discipolii săi şi, pe de altă parte, supuşii lor suferă o transformare radicală din momentul în care se prelungeşte în timp. Această transformare poate lua două direcţii: fie în sensul tradiţionalizării, fie în sensul legalizării sau al <<raţionalizării>>>” [10] Procesul de rutinizare începe cu dispariţia liderului charismatic. Weber găseşte 6 soluţii ideale pentru rezolvarea acestor situaţii printre care regăsim şi următoarele două: „ charisma este o calitate înnăscută şi deci <<ereditară>>, prin urmare succesorul este recrutat din rudele apropiate ale defunctului; sau charisma este o calitate care ţine de <<funcţie >>, putând fi transmisă prin ritualuri.”[11]
O varietate a leaderului charismatic, în timpurile moderne, este, în viziunea lui Weber, demagogul. Tipul conducătorului politic la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, demagogul se bazează pe discursuri populiste, iar publicistul politic şi, mai ales, ziaristul fiind principalii reprezentanţi ai genului.
[1] Weber, Max, Economy and Society, University of California Press, 1978 ,pg 241
[2] Ibidem, pg 241
[3] Weber, Max, Politica, o vocaţie si o profesie, Editura Anima, 1992, pg 34
[4] Ibidem, pg 34
[5] Ibidem, pg 10
[6] Ibidem, pg 11
[7] Ibidem, pg 11
[8] Weber, Max, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, 1992, pg 11
[9] Ibidem, pg 11
[10] Barlandi, Massimo, Boudon, Raymond, Cherkaoui, Mohamed, Valade, Bernard, Dicţionar al gândirii sociologice, Ed Polirom, 2009, pg 859
[11] Ibidem, pg 859
