Archive for the ‘Istorie si politica’ Category
„Trebuie insistat asupra unui punct care poate nu este suficient de clar pentru toti tovarasii, ce trebuie sa stie ca trecerea puterii in mainile Sovietelor inseamna de fapt astazi insurectia armata. Renuntarea acum in insurectia armata inseamna renuntarea la cuvantul de ordine esential al bolsevismului( toata puterea sovietelor) si la internationalismul revolutionar proletar in intregul sau.[…]
Aplicarea, in Rusia si in octombrie 1917, a principiilor marxiste inseamna: ofensiva simultana, brusca si cat se poate de rapida spre Petrograd, din exterior si din interior, din cartierele muncitoresti, din Finlanda, Reval, Kronstadt, ofensiva a intregii flote, concentrarea unor forte infinit superioare celor 15 sau 20.000 de oameni( poate mai mult) ai „garzilor burgheze”(elevii-ofiteri) si a unitatilor de cazaci.
Combinarea celor trei forte principale ale noastre: flota, muncitorii si unitati ale armatei, pentru cucerirea si pastrarea cu orice cost a: telefonului, telegrafului, garilor, podurilor, in primul rand.
Incercuirea si izolarea Petrogradului, apoi cucerirea lui printr-un atac concentrat al flotei, muncitorilor si trupelor[…].
Constituirea de detasamente din cei mai buni muncitori ce, inarmati cu pusti si bombe, vor ataca si inconjura „centrele” inamice (scolile militare, telegraful, telefonul,ect.) si care vor avea drept cuvant de ordine: sa piara pana la ultimul, dar sa nu lase inamicul sa treaca.
Succesul revolutiei ruse si al revolutiei mondiale depinde de doua sau trei zile de lupta.”
Lenin, Opere complete, Ed Politica, Buc
” Autoritatea constrange la supunere, ratiunea la convingere. Daca este adevarat ca ratiunea trebuie sa fie flacara care lumineaza printii in comportamentul lor si pe cel al Statelor lor, atunci este la fel de adevarat ca nu exista nimic pe lume care sa fie mai putin de compatimit ca pasiunea oarba[…]
Un print trebuie sa evite mai ales a actiona conform unui asemenea principiu care il face cu atat mai odios cu cat principiul este opus direct celui care distinge omul de regnul animal[…]. Trebuie sa vrei cu ardoare tot ceea ce printul a hotarat din diverse cauze, de vreme ce el este singurul mijloc de a te face supus;si asa dupa cum umilinta este primul fundament al perfectiunii crestine, tot asa supunerea, atat de necesara existentei Statelor, trebuie sa devina cel mai solid argument al subordonarii, caci, atunci cand statele sunt slabe, ele nu pot fi infloritoare”
( Richelieu, Testament politique, Ed. Robert Laffont, 1947)
” Tovarasul Stalin, devenit secretar general, a concentrat in mainile sale o putere nelimitata, si nu sunt sigur ca se va putea servi intotdeauna de aceasta putere cu suficienta circumspectie[…]
Stalin este prea brutal si acest defect, tolerabil in mijlocul nostru si intre relatiile dintre noi, comunistii, nu este insa pentru functia de secretar general. Propun in consecinta tovarasilor sa gaseasca un mijloc de a-l demite pe Stalin din acst post si de a numi in locul sau o persoana care nu avea decat un singur avantaj, de a fi mai tolerant, mai loial, mai politicos si mai atent fata de camarazi, mai putin capricios. Aceste trasaturi pot fi considerate drept detalii infime. Dar, dupa parerea mea, pentru a ne feri de sciziuni[…] aceste detalii pot avea o importanta decisiva.” *
Pentru cateva detalii referitoare la ceea ce spunea Lenin, recomand filmul documentar „Gulag”, care surprinde tragedia regimului Stalinist.
http://www.filmedocumentare.com/gulag/
*******
Lenin ,Opere Complete, Ed. Politica, Buc, 1965, vol XXXVI, pg 306
Max Weber şi cele trei tipuri pure ale dominaţiei legitime. Partea a III-a. Legitimitatea raţional-legală
Posted on: August 25, 2013
„Weber tratează tema birocraţiei şi a extinderii sale în cadrul studiului despre dominaţia legală cu conducere administrativă. El subliniază că dominaţia birocratică antrenează trei consecinţe: o tendinţă de nivelare socială, o tendinţă de plutocratizare ca urmare a costurilor cerute de pregătirea din ce în ce mai specializată şi răspândirea formalismului ca trăsătură distinctă a vieţii moderne.”[1]
Într-un sistem bazat pe autoritatea legal-raţională, puterea este legitimată prin norme şi proceduri care definesc drepturile şi obligaţiile cetăţeanului. Se poate vorbi astfel despre existenţa unei constituţii scrise care cuprinde acest set de reguli ce stă la baza organizării societăţii.
Sistemul bazat pe legitimitatea raţional-legală este caracteristic majorităţii statelor moderne. „ Weber numeste acest tip pur de autoritate ca fiind procesul de modernizare care a dus la formarea statului modern în Europa Occidentală .” [2]
În Economie şi Societate, Max Weber face o descriere detaliată a acestui tip de legitimitate pornind de la cinci principii care stau la baza acestui sistem. Primul principiul al legitimităţii raţionale se bazează pe ideea că “ orice normă legală poate fi stabilită prin acord comun sau poate fi impusă, cu pretenţia de a fi respectată cel puţin de membrii organizaţiei.” [3] Aceste reguli alcătuiesc ceea ce Weber numeşte corpul legislativ al unui sistem şi ele sunt aplicate la cazuri particulare. Într-un sistem bazat pe legitimitatea raţional-legală, autoritatea nu depinde de caracteristici personale precum în cadrul celorlalte tipuri ideale. Ea nu se transmite ca un drept din naştere, ci printr-o poziţie formală, cetăţenii se supun autorităţii doar în calitatea de membru al organizaţiei şi nu datorează supunere persoanei care deţine autoritatea, ci doar legii. Cel care deţine autoritatea este şi el subiect al acestui “ ordin impersonal” [4] aşa cum îl numeşte Weber şi îşi orientează acţiunile în conformitate cu cerinţele stabilite prin lege. Liderului îi este datorată ascultarea doar prin prisma unei sfere foarte bine definite de către sistemul de legi, el exercitându-şi autoritatea doar în limitele stabilite de lege.
„Analiza sociologică a birocraţiei pe care a făcut-o Weber este şi azi principala referinţă în acest domeniu. El a descris birocraţia prin zece caracteristici importante, şi anume:
- Funcţionarii sunt liberi din punct de vedere personal
- Ei lucrează într-o ierarhie a funcţiei solid constituită
- Respectă competenţele stabilite
- Muncesc pe baza unui contract şi a unei selecţii deschise
- Aceasta se realizează după o calificare profesională relevată de examen şi atestată prin diplomă
- Sunt plătiţi cu salarii fixe
- Tratează funcţia lor ca unica şi principala confesiune
- Urmează o carieră profesională, iar avansarea depinde de aprecierea superiorului
- Muncesc separaţi de mijloacele de administraţie şi fără să-şi aproprie funcţia lor
- Sunt supuşi unei discipline stricte şi unui control riguros.”[5]
În analiza pe care o face asupra conceptului de putere politică la Max Weber, Patricia Messina preia o idea a lui Parsons punând accentul pe faptul că acţiunea politică este o acţiune raţională, deci teleologică. “Scopul acţiunii politice este de a proteja un grup social şi politic în cadrul căruia pot avea loc alegeri.”[6]
Autoritatea legală poate fi exercitată în diverse modalităţi, însă forma cea mai explicită a sistemelor bazate pe legitimitatea raţional-legală este reprezentată de sistemele birocratice. Pornind de la caracteristicile unui astfel de sistem se poate deduce că legitimitatea raţional-legală se bazează pe o anumită ierarhie şi există o sferă specifică a competenţelor, deci o diviziune a muncii şi un grup care deţine autoritatea numit organ administrativ sau agenţie. Spre deosebire de celelalte două tipuri ideale, în cadrul legitimităţii raţionale se poate sesiza un grad de specializare în cadrul persoanelor care deţin funcţii. Este necesară dovedirea deţinerii abilităţilor aferente funcţiei respective, deci nu se mai poate vorbi despre sisteme de tip patriarhal şi de obţinerea funcţiilor pe baza dovedirii loialităţii faţă de lider. Liderul însuşi trebuie să dea dovadă că deţine calităţile necesare unui lider, funcţia nemaiputând fi transmisă ereditar ca în cadrul legitimităţii tradiţionale şi nici pe baza charismei în exclusivitate.
Dacă în cadrul legitimităţii charismatice există parte a administraţiei care deţine mijloacele necesare administrării, în cadrul autorităţii raţional-legale se impune ca mjloacele de producţie şi de administrare să nu fie deţinute de administraţie. Ei sunt aprovizionaţi cu cele necesare şi trebuie să dea socoteală pentru intrebuinţarea fiecăreia în parte, iar acţiunile administrative sunt înregistrate oral sau în scris. [7]
În cadrul sistemelor birocratice, doar şeful suprem al organizaţiei ocupă o poziţie de dominare si aceasta în urma potrivirii, a alegerii sau a desemnării de către un predecesor. Dar si autoritatea lui este îngradită de o sferă a competenţelor legale.
Membrii administraţiei respectă persoana aflată la conducere doar în virtutea obligaţiilor oficiale. Nu asistăm la fel ca în cazul legitimităţii charismatice la o idolatrizare a liderului si la o supunere necondiţionată. Administraţia se supune conducătorului în virtutea funcţiei pe care o ocupă, nu în virtutea calităţilor şi a personalităţii pe care le deţine. De asemenea, este vizibil un sistem al ierarhiilor, anumite persoane putând să urce în funcţie de data aceasta prin prisma calităţilor de care dă dovadă şi nu a loialităţii faţă de persoana care se află la conducere. Angajaţii sunt selectaţi în baza specializării pe care o deţin şi se poate vorbi despre cariere, ceea ce înseamnă că personalul administrativ poate rămâne acelaşi chiar şi după schimbarea liderului. Un alt element care lipseşte din cadrul sistemelor bazate pe autoritatea raţional-legală şi care poate fi observat la celelalte două tipuri ideale se referă la motivaţiile personalului administrativ. Dacă înainte se putea vorbi despre interese materiale sau statuturi sociale pe care un individ le putea dobândi doar prin intermediul persoanei căreia îi datorează supunere, în cadrul sistemelor birocratice fiecare angajat are un salariu fix ca rasplată a muncii depuse. Aceste remuneraţii sunt rezultat al propriei munci şi al aptitudinilor si nu au nicio legatură cu relaţia dintre conducător şi supus. Fiecărei persoane îi este datorat un anumit grad de supunere în acord cu funcţia deţinută şi nu în virtutea charismei.
Aşa cum afirma însuşi Weber acestea sunt tipuri ideale şi rareori întâlnite în realitate în forma lor pura. Fiecare dintre cele trei tipuri este caracteristic unui anumit tip de societate şi mai ales unei anumite perioade în istorie. Chiar şi atunci formele cu care le putem identifica în realitate au variat şi de foarte multe ori au fost înţelese greşit sau au avut o conotaţie negativă. Este exemplul legitimităţii charismatice care poate avea numeroase părţi obscure. Prezenţa cultelor personalităţii şi această supunere oarbă datorată unei singure persoane s-a dovedit a fi nocivă uneori. Cu toate acestea nu se poate vorbi despre un tip de legitimitate mai bun sau mai puţin bun. Tipologia lui Weber s-a dovedit corectă şi de actualitate şi poate fi un instrument de înţelegere a societăţilor umane. Prin raportarea la aceste tipuri ideale se poate realiza o analiză a acţiunilor sociale şi mai ales o analiză a sistemelor politice din diverse ţări.
[1] Barlandi, Massimo, Boudon, Raymond, Cherkaoui, Mohamed, Valade, Bernard, Op cit, pg 859
[2] Messina, Patricia, Op cit, pg 76
[3] Weber, Max, Economy and Society, University of California Press, 1978 ,pg 217
[4] Ibidem , pg 218
[5] Ungureanu, Ion, Costea, Ştefan, Introducere în sociologia contemporană, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pg 67
[6] Messina, Patricia, Op cit, pg 75-76
[7] Weber, Max, Economy and Society, University of California Press, 1978, pg 221
Max Weber şi cele 3 tipuri pure ale dominaţiei legitime. Partea a II-a. Legitimitatea charismatică
Posted on: August 21, 2013
Atunci când vorbeşte despre politică şi mai ales despre ideea de vocaţie politică, Max Weber se referă, implicit, la charismă. El defineşte charisma ca fiind ”o anumită calitate a unei personalităţi individuale care îl distinge pe acesta de oamenii obişnuiţi şi care este tratată ca fiind înzestrată cu supranatural, superuman sau, cel puţin, cu calităţi şi puteri excepţionale. Aceste calităţi nu sunt accesibile omului de rând, şi sunt privite ca având origini divine şi pe baza acestora individul este considerat un lider.” [1]
În secolul XX, fenomenul charismei a fost identificat cu precădere în zonele în care s-au produs mari mişcări sociale, în zonele în care au avut loc diverse revoluţii: revoluţia bolşevică, revoluţiile de eliberare naţională care au dus la destrămarea imperiilor coloniale, etc. Liderii acestor mişcări sunt ceea ce Weber numeşte lideri charismatici.
Liderul charismatic este văzut ca o persoană trimisă de către destin, iar charisma este suficientă pentru a legitima autoritatea acestuia în cadrul societăţii. Drept urmare, legitimitatea charismatică poate fi definită ca autoritatea “ bazată pe devotamentul faţă de o sanctitate excepţională, faţă de eroism sau faţă de calităţile excepţionale ale unui individ”.[2] Ceea ce înseamnă că liderul reprezintă întreaga autoritate, dispariţia lui din diverse motive ar putea echivala cu dizolvarea întregii puteri.
Liderii charismatici apar de obicei în situaţii de criză, tulburi, în perioadă de „ criză de legitimitate” caracterizată de Weber ca spaimă existenţială, criză de identitate şi chiar vid identitar. Ei apar ca salvatori, propunând o soluţie, discursul demagogic care îi consacră ca lideri apelând de cele mai multe ori la sentimente şi emoţii. De aceea, afirmă Weber, că uneori, o dată cu apariţia unui lider charismatic se poate vorbi despre o “dictatură bazată pe exploatarea emoţionalităţii maselor” [3]. Genul de discurs se schimbă în cazul liderului charismatic de la raţiune la apelul frecvent al mijloacelor pur emoţionale, care pun masele în mişcare. În cazul legitimităţii charismatice, încrederea maselor în moralitatea deplină a politicilor liderului lor este de aşa măsură încât orice ar face, ei îl vor urma. Devotamentul oamenilor faţă de el se desfăşoară în paralel cu propriile lui credinţe şi aspiraţii, căci liderul charismatic trăieşte pentru cauza lui. Liderul charismatic este, în viziunea lui Weber, tipul pur al politicianului adevărat, de profesie, care trăieşte pentru politică.
În situaţii de criză în cadrul cărora se identifică un astfel de lider charismatic, apare, de obicei, şi un cult al personalităţii liderului, ceea ce presupune venerarea excesivă a conducătorului aflat încă în viaţă. Acest cult al personalităţii este caracteristic statelor care au avut parte recent de revoluţii, şi presupune venerarea unui lider văzut ca eliberator sau salvator, o venerare ce poate presupune ridicarea conducătorului la un rang aproape divin. Cultul personalităţii tinde să pună un semn al echivalării între stat şi lider, fiind imposibilă separarea celor două entităţi. De cele mai multe ori, această venerare se încheie după moartea conducătorului, existând cazuri în care liderul este chiar calomniat.
În cadrul sistemelor bazate pe legitimitatea charismatică, corpul administrativ nu se supune liderului doar în virtutea credinţei în calităţile sale şi ale acestor imagini ale legitimităţii, ci şi datorită răsplatei materiale şi a statutului social. La fel ca şi în cadrul legitimităţii tradiţionale, nu avem de- a face cu un corp administrativ independent, care să se menţină şi după dispariţia liderului, ci cu o administraţie în care ascensiunea în funcţii se face după gradul de loialitate dovedit faţă de conducător. Ei se supun liderului datorită beneficiilor pe care acesta le poate oferi şi teama de a pierde aceste beneficii, precum statutul social de care se bucură, reprezintă „temeiul solidarităţii corpului administrativ cu deţinătorul puterii’ [4]. Aşa cum afirmă Weber, avem de-a face cu o dominaţie bazată pe constrângere deoarece se referă la mijloacele materiale exterioare[5]. Administraţia se poate clasifica în două categorii: membrii care deţin mijloacele de administrare- bani, proprietăţi, sau membrii care depind de lider în mod personal, “o regie personală a stăpânului”[6]
“ O uniune politică în care mijloacele materiale de administrare se află, parţial sau total, în stăpânirea unui personal administrativ dependent de stăpân, o vom numi o uniune articulată după o <<ierarhie a stărilor>>”[7] Un exemplu în acest sens ar fi sistemele de vasalitate, în cadrul cărora, vasalul suportă pe cheltuiala proprie sau pe cea a vasalilor săi, mijloacele cheltuielilor administraţiei. El se supune liderului său pe baza unui legământ de credinţă cu scopul de a dispune de acea feudă, adică acele beneficii care rezultă în urma supunerii sale faţă de cel care deţine puterea. În cadrul acestei categorii, afirma Weber, avem de-a face cu o aristocraţie de sine stătătoare, o categorie socială care cedează din resursele lor materiale în schimbul împărţirii de către lider, a puterii cu aceştia.
Cea de-a doua categorie a administraţiei şi anume “regia personală a stăpânului”[8] presupune existenţa unor grupuri de oameni care depind în totalitate de liderul lor. Această dependenţă este de cele mai multe ori de ordin economic, liderul bazându-se pe categorii sociale lipsite de avere sau rang, sclavi, slujitori, care beneficiază de resursele liderului în schimbul supunerii totale. Aceasta este modalitatea prin care liderul încearcă să “ ţină în propria mână administraţia ” [9] totalitatea cheltuielilor necesare fiind suportată de către el personal. Liderul ştie că această categorie de supuşi nu deţine niciun fel de mijloc pentru a-l putea concura. Din nou, se poate vorbi despre sistemele patriarhale şi patrimoniale, care se caracterizează prin acest tip de administraţie.
Autoritatea charismatică este, totuşi, extrem de instabilă fiind legată exclusiv de personalitatea liderului. În eventualitatea morţii sau a nemulţumirii poporului faţă de lider, ea se poate dizolva. În cazul unui lider charismatic în context religios, acesta este privit ca fiind trimisul lui Dumnezeu, ca un profet sau un guru. Oamenii îl urmează atâta timp cât el poate susţine această credinţă, iar legitimitatea poate dispărea dacă intensitatea credinţei poporului în această idee scade. De aceea legitimitatea charismatică se bazează pe credinţele supuşilor, deci autoritatea charismatică nu presupune doar existenţa anumitor calităţi, ci relaţia pe care liderul şi-o poate construi cu supuşii săi, în vederea menţinerii lor. Validitatea charismei se bazează pe recunoaşterea ei de către adepţi, deci legitimitatea există doar atâta timp cât poporul crede în calităţile exceptionale ale liderului, atâta timp cât liderul poate dovedi excepţionalitatea sa sau atâta timp cât nu apare un alt lider charismatic, recunoscut de către popor.
Trăsăturile unui lider charismatic, prin intermediul adepţilor săi, devin:
- El inspiră o autoritate liber acceptată
- Relaţia lui cu suita charismatică este concepută conform ideii de “maestru-discipol”, suita charismatică nu are caracteristici birocratice
- Masele îl urmează din devotament
Există, totuşi, cazuri în care legitimitatea charismatică se poate menţine chiar şi după moartea liderului. În prima din situaţii avem de-a face cu o instituţionalizare a mişcării, charisma transmiţându-se ereditar, noul lider fiind înzestrat cu aceleaşi calităţi excepţionale, conferite de legatura de sânge existentă. Legitimitatea charismatică se mai poate menţine atunci când apare un nou lider care a avut contact cu liderul charismatic, putând fi discipolul acestuia, şi în final, ultima situaţie se referă la conferirea charismei “din oficiu” şi în acest caz vorbim despre dreptul ecleziastic.
“ În continuarea analizei sale asupra dominaţiei charismatice, Weber elaborează teza <<rutinizării charisme>>”, potrivit căreia această formă de relaţie dintre , pe o parte, lider şi discipolii săi şi, pe de altă parte, supuşii lor suferă o transformare radicală din momentul în care se prelungeşte în timp. Această transformare poate lua două direcţii: fie în sensul tradiţionalizării, fie în sensul legalizării sau al <<raţionalizării>>>” [10] Procesul de rutinizare începe cu dispariţia liderului charismatic. Weber găseşte 6 soluţii ideale pentru rezolvarea acestor situaţii printre care regăsim şi următoarele două: „ charisma este o calitate înnăscută şi deci <<ereditară>>, prin urmare succesorul este recrutat din rudele apropiate ale defunctului; sau charisma este o calitate care ţine de <<funcţie >>, putând fi transmisă prin ritualuri.”[11]
O varietate a leaderului charismatic, în timpurile moderne, este, în viziunea lui Weber, demagogul. Tipul conducătorului politic la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, demagogul se bazează pe discursuri populiste, iar publicistul politic şi, mai ales, ziaristul fiind principalii reprezentanţi ai genului.
[1] Weber, Max, Economy and Society, University of California Press, 1978 ,pg 241
[2] Ibidem, pg 241
[3] Weber, Max, Politica, o vocaţie si o profesie, Editura Anima, 1992, pg 34
[4] Ibidem, pg 34
[5] Ibidem, pg 10
[6] Ibidem, pg 11
[7] Ibidem, pg 11
[8] Weber, Max, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, 1992, pg 11
[9] Ibidem, pg 11
[10] Barlandi, Massimo, Boudon, Raymond, Cherkaoui, Mohamed, Valade, Bernard, Dicţionar al gândirii sociologice, Ed Polirom, 2009, pg 859
[11] Ibidem, pg 859
Max Weber şi cele 3 tipuri pure ale dominaţiei legitime. Partea 1.Legitimitatea tradiţională
Posted on: August 18, 2013
S-a scris foarte mult de-a lungul timpului despre autoritate şi leadership, unii autori precum Gustave le Bon creand adevărate manuale de leadership pentru conducătorii vremii. Cu toate acestea, consider că oricine este interesat de acest domeniu trebuie sa înceapă prin a studia modelul lui Max Weber.
În Economie şi Societate, Max Weber defineşte dominaţia ca “ Probabilitatea că anumite comenzi specifice vor fi ascultate de către un anumit grup de oameni.” În acelaşi timp, afirma el, orice formă de dominaţie implică un minim de conformitate voluntară, adică un interes în supunere.[1] Un exemplu de astfel de interes se poate spune că este cel economic, însă există cazuri de dominaţie ale căror scopuri nu se identifică cu cele economice. Membrii unei administraţii pot fi legaţi de superiorul lor din obişnuinţă sau din motive ideale. Categoria în care încadrăm aceste motive determină tipul de dominaţie.
Identificăm astfel, trei tipuri pure ale dominaţiei legitime:
- Legitimitatea tradiţională, bazată pe credinţa în sanctitatea tradiţiilor şi în legitimitatea celor care o exercită[2] pornind de la ideea că vechimea practicii sale reprezintă calea cea mai bună şi mai sigură. Acestei legitimităţi îi corespunde dominaţia tradiţională, a datinii.
- Legimitatea charismatică, bazată pe devotamentul faţă de o sanctitate excepţională, faţă de eroism sau alte calităţi excepţionale. În cazul acesta vorbim despre dominaţia charismei, a domnitorului ales, a marelui demagog şi a şefului de partid.
- Legitimitatea raţională, bazată pe credinţa în “valabilitatea unui statut legal şi a unei competenţe efective, întemeiate pe reguli raţional elaborate”[3] căreia îi corespunde dominaţia raţional-legală, exercitată de “ omul de stat” modern.
Într-un sistem politic bazat pe autoritatea tradiţională, legitimitatea este conferită prin prisma credinţei în valabilitatea şi sanctitatea vechilor reguli, tradiţii şi obiceiuri. „Într-un astfel de sistem, conducătorul este ales în baza tradiţiilor, autoritatea acestuia bazându-se pe legi nescrise, considerate sacre.”[1] Oamenii datorează ascultare conducătorului lor pentru că aşa le impune tradiţia, supunerea lor fiind bazată, în cele mai multe cazuri, pe loialităţi personale sau, pur şi simplu, pe idei care aparţin educaţiei comune a fiecărui individ.
Legitimitatea tradiţională este caracteristică societăţilor premoderne, societăţi în cadrul cărora puterea politică nu s-a emancipat încă de puterea religioasă.[2] Oamenii se supun legitimităţii tradiţionale pentru că “ aşa a fost întotdeauna”.
Dreptul de a conduce se transmite prin naştere, deci ereditar, din tată în fiu sau prin numire directă de către un fost conducător. Oamenii se supun unei persoane, nu unui set de reguli, aşa cum se întamplă în cadrul legitimităţii raţional-legale şi îi datorează ascultare pentru că “ aşa trebuie sa fie”.
În cadrul acestui sistem, adiministraţia este alcatuită, în genere, din servitorii personali ai conducătorului, loialitatea personală fiind cea care descrie relaţia dintre conducător şi administraţie. Aceştia sunt legaţi de conducător printr-un legământ de credinţă şi depind în totalitate de poziţia acestuia. Aceasta este o caracteristică definitorie a tuturor sistemelor patriarhale sau patrimoniale şi chiar şi orânduirilor de stat birocratice, în ciuda structurii lor raţionale caracteristice statului modern.
Administraţia este alcătuită, în general, din două categorii: rudele conducătorului, sau extra-patrimonial. Atunci când se vorbeşte despre recrutare în cadrul membrilor familiei, personalul administrativ poate include: rude, sclavi, clienţi sau îngrijitori ai gospodăriei. În cadrul dominaţiei tradiţionale este foarte des întalnit fenomenul în care cele mai importante funcţii sunt deţinute de membrii familiei conducătoare. De asemenea, este foarte obişnuit ca sclavii să ajungă să deţină posturi cheie în cadrul administraţiei, existând cazuri în care Marii Viziri au fost iniţial sclavi. [3]Acest tip de sistem poate fi găsit oriunde în Europa. În Orient, de exemplu, şeful eunuc a deţinut una din cele mai importante funcţii, iar în Africa, unul din călăii de la curte. [4] Chiar şi atunci când personalul administrativ este extra-patrimonial, se poate observa acelaşi fenomen al favoritismelor. De exemplu, în cazul birocraţiei din sistemele patrimoniale, se poate afirma că a fost creată prin recrutarea unor membrii extra-patrimoniali, însă la o a doua privire, se poate observa că şi aceştia au fost iniţial discipolii maestrului.
Legimitatea unui astfel de conducător este consacrată parţial de către tradiţie, ceea ce înseamnă că i se datorează supunere şi ascultare în baza unor limite, care dacă ar fi depăşite, ar pune în pericol statutul conducătorului oferit prin tradiţie, şi, parţial, pe discreţia conducătorului în cadrul acelei sfere pe care tradiţia o lasă liberă. Există, deci, două sfere, una în care acţiunile individului sunt legate de tradiţie şi cea în care nu există o limită definită de reguli precise în ceea ce priveşte libertatea de acţiune.[5]
Dat fiind faptul că exercitarea autorităţii nu are la bază existenţa unor reguli, se poate afirma că exerciţiul autorităţii se bazează pe bunul plac al conducătorului şi al personalului său, pe capacitatea acestora de a-şi menţine autoritatea şi de a-şi exercita funcţiile în asa fel încât să nu întâlnească rezistenţă din partea supuşilor. În astfel de sisteme politice, nu este întâlnit fenomenul de nemulţumire faţă de regim, faţă de sistem, ci doar faţă de persoana care conduce şi faţă de administraţia sa. Se poate deduce, astfel, că deşi tradiţia este principalul legitimator, aceasta nu poate conferi conducătorului puteri nelimitate, poporul având puterea de a-l schimba atunci când este nemulţumit de modalitatea în care acesta guvernează.
În cazul acestui tip pur de autoritate este imposibil ca legea sau ca simplele reguli administrative să fie create prin legislaţie, ci se bazează pe ideea că sunt “valide de demult”. Nu se poate vorbi despre constituţii scrise, ci doar despre reguli bazate pe înţelepciune, experienţă, deci tradiţie. Astfel de sisteme politice pleacă de la ideea că doar testul timpului poate valida anumite reguli, că ceea ce a fost dovedit este cu siguranţă mai bun decât ceva nou, netestat.
Sistemele tradiţionale nu se bazează pe o sferă de competenţe clar definite, pe o ierarhie raţională, aşa cum nu există în componenţa lor nici un sistem al contractelor sau a promovărilor ca urmare a unui merit. Ele sunt lipsite de un personal calificat, cu atribuţii şi competenţe precise. Aceşti indivizi nu intră în categoria politicianului în viziunea lui Weber, ci mai degrabă a funcţionarului de partid, interesat de putere, care poate fi oricând destituit din funcţie şi care de cele mai multe ori, dispare o dată cu persoana de la conducere. Un exemplu ar fi situaţia Angliei, unde, în cazul unei schimbări a majorităţii parlamentare, întregul sistem al funcţionarilor de partid poate dispărea cu uşurinţă. În timp, funcţionarii de partid, asa cum îi numeste Weber, vor deveni persoane specializate, cu studii politice, de care va depinde, în mare parte, buna funcţionare a sistemului.
Capitalismul si Benjamin Franklin
Posted on: Mai 1, 2013
” Ia aminte ca timpul inseamna bani. Cel ce ar putea sa castige prin munca sa zece silingi pe zi, dar se plimba o jumatate de zi sau leneveste in odaia sa, nu are voie, chiar daca cheltuieste pentru placerea sa numai sase pence, sa puna la socoteala numai pe acestia, ci, in plus, el a mai cheltuit cinzi silingi sau, mai precis, i-a irosit.
Ia aminte ca creditul inseamna bani. Daca cineva imi incredinteaza banii sai dupa ce au devenit platibili, el imi incredinteaza dobanzile sau atat cat pot face eu intre timp cu acesti bani. Aceasta se ridica la o suma considerabila daca omul se bucura de un credit bun si mare si-l foloseste bine.
Ia aminte ca banul are o natura productiva si rodnica. Banii pot produce bani, iar acestia, la randul lor, pot produce si mai multi. Si asa mai departe. Cinci silingi pusi in circulatie sunt sase , repusi in circulatie, sapte silingi si trei pence si asa mai departe, pana ce se ajunge la o suta de lire sterline. Cu cat exista bani mai multi, cu atat ei produc in circulatie mai mult, asa incat utilitatea creste tot mai repede. Cine taie o scroafa nimiceste pe toti urmasii ei pana intr-a mia generatie. Cine distruge o moneda de cinci silingi asasineaza (!) tot ce s-ar fi putut produce cu ei: coloane intregi de lire sterline.
Ia aminte ca, vorba proverbului, un bun platnic este stapanul tutoror pungilor. Cine are faima ca plateste punctual, la data promisa, poate oricand sa ia imprumut toti banii de care prietenii sai nu au nevoie in momentul respectiv.
Acest lucru este uneori de mare folos. Pe langa harnicie si modestie, nu exista altceva care sa promoveze pe un tanar in lume ca punctualitatea in toate afacerile sale. De aceea nu tine banii luati cu imprumuti nici o ora mai mult decat ai promis, pentru ca supararea provocata sa nu-ti inchida pentru totdeauna punga prietenului.
Cele mai insemnate actiuni care influenteaza creditul cuiva trebuie avute in seama. Loviturile ciocanului tau pe care le aude creditorul tau la cinci dimineata sau la opt seara, il multumesc pe timp de 6 luni. Daca te vede la masa de biliard sau iti aude vocea la carciuma la ora la care ar trebui sa lucrezi, el te someaza in dimineata urmatoare ca trebuie sa platesti si-ti cere banii inainte ca tu sa-i ai.
Prezenta la lucru arata ca te gandesti la datoriile tale te face sa pari un om chibzuit si cinstit, marindu-ti creditul.
Fereste-te sa consideri ca tot ceea ce este sub obladuirea ta este si proprietatea ta si sa traiesti ca atare. Multi care se bucura de credit cad in greseala aceasta. Pentru a preveni, tine socoteala precisa a cheltuielilor si veniturilor tale. Daca-ti dai osteneala de a baga in seama amanuntele, efectul bun va fi urmatorul: descoperi cum cheltuieli neinchipuit de neinsemnate cresc la sume mari si vei observa unde ai fi putut sa faci economii si ce vei putea economisi in viitor.
Pentru 6 lire sterline pe an poti sa te folosesti de 100 de lire cu conditia sa fi un om cunoscut pentru marea sa intelepciune si cinste. Cine cheltuieste inutil un sfant pe zi cheltuieste intr-un an 6 lire fara rost si acesta este pretul pentru folosirea a 100 de lire sterline. Cine risipeste in fiecare zi o parte din timpul echivalent cu un sfant ( chiar daca ar fi vorba numai de cateva minute) pierde, adaugand o zi la altele, privilegiul de a folosi 100 de lire sterline pe an. Cel ce iroseste un timp cu valoarea a 5 silingi pierde 5 silingi si ar putea tot atat de bine sa arunce 5 silingi in mare. Cel ce pierde silingi nu pierde numai aceasta suma, ci tot ce ar fi putut castiga folosind-o in meseria sa, ceea ce, atunci cand un tanar ajunge la maturitate, se ridica la o suma foarte importanta.”
Benjamin Franklin
