Istoria Astazi

Archive for iulie 2018

napoleon

Exceptându-l pe Alexandru cel Mare, Napoleon Bonaparte este socotit, pe drept cuvânt, cel mai mare comandant din istorie. Ca strateg, a avut puţini egali, preferând campaniile scurte şi rapide, în care a căutat să îşi manipuleze duşmanii şi să îi silească să poarte lupta în locul şi în momentul ales de el.

Ascensiunea lui a fost de-a dreptul meteorică.  De la gradul de simplu căpitan a ajuns general de brigadă în doar 8 săptămâni. Până în 1796 ajunsese comandant de armată, 1799graţie calităţilor militare, dar şi oportunismului politic. Trei ani mai târziu, în 1799 a preluat puterea ca prim consul, devenind conducătorul de facto al Franţei. Cinci ani mai târziu, la vârsta de 35 de ani, a fost încoronat împărat, iar între 1805 şi 1812 a cucerit o mare parte a Europei.

Imperiul lui Napoleon a luat naştere oficial la 18 mai 1804, o dată cu proclamarea lui Napoleon ca Împărat ereditar al Fanţei şi a primit bincuvântarea religioasă după 6 luni, cu ocazia încoronării lui Napoleon, în catedrala Notre Dame, în prezenţa Papei. Existenţa sa neoficială începuse totuşi cu mult înainte de 1804, prin Revoluţia Franceză, dar şi Razboaiele Consulatului din 1800-1807, care „împinseseră” frontierele Franţei către „frontierele sale naturale” şi dincolo de ele.

Imperiul Francez propriu-zis se întindea în graniţele sale naturale: Rin, Alpi, Pirinei, plus teritoriile anexate (pays reunis) ale Piemontului, Parmei, Toscanei, Statelor Papale, Provinciilor Ilirice şi, după 1810, al Olandei. Un semicerc de state satelit nominal independente (pays conquis), conduse de francezi, de obicei rude din familia Bonaparte, forma o zonă tampon, care proteja graniţele Imperiului Francez de un eventual atac. În Occident, statele satelite curpindeau în diferite momente Elveţia, regatele Spaniei, Neapolelui şi Italiei, Confederaţia Germanică a Rinului formată de Napoleon (din care făcea parte regatul Westphaliei) şi Olanda. În Europa Răsăriteană, era Marele Ducat al Varşoviei. Dintre marile puteri, Austria, Prusia şi Rusia au fost fiecare aduse, din când în când, prin presiuni militare si diplomatice, în sfera directă de influenţă a lui Napoleon şi fiecare a devenit pe rînd aliatul său, deşi nu întotdeauna de voie bună şi doar pentru o perioadă scurtă de timp. Chiar şi ţările baltice au intrat în orbita lui Napoleon, atunci când au fost implicate în realizarea Blocadei Continentale. În Europa, doar Anglia şi Imperiul Otoman au rămas întotdeauna în afara controlului lui Napoleon.

Statele Marelui Imperiu erau de două categorii: ţinuturi anexate direct de Franţa şi ţinuturi anexate de statele satelite, aflate sub control francez, şi care se bucurau de o oarecare independenţă.

Dintre ţinuturile anexate, Nisa, Savoia, Belgia şi teritoriile germane de la vest de Rin au fost cea mai lungă perioadă sub control francez. Ele au fost anexate la început, toate înainte de 1799 şi au fost rapid încorporate în sistemul administrativ francez.

Statele satelite, aşa zise independente, aveau de fapt puţină libertate de acţiune. De la început, conducătorii lor erau strict supervizaţi şi instruiţi de către Napoleon.

Fiului vitreg al lui Napoleon, Eugene de Beauharnais, i se spusese: ” Încredinţându-ţi conducerea Regatului Nostru al Italiei, noi ţi-am dat dovada respectului pe care comportamentul tău ni l-a inspirat. Dar tu eşti încă la o vârstă (23) la care nu-ţi dai seama de perversitatea inimilor omeneşti: nu pot deci să-ţi recomand cu prea multă tărie prudenţă şi circumspecţie…să nu acorzi nimănui încredere deplină şi să nu spui niciodată nimănui ceea ce gândeşti…Trebuie să pui mare accent pe disimulare (…) Cu cât vorbeşti mai puţin cu atât mai bine”.

Atunci când a fost înfiinţat noul Regat al Westphaliei, în 1807, fratele lui Napoleon, Jerome, a primit sfaturi similare: ” Îţi trimit alăturat constituţia regatului tău. Constituţia conţine condiţiile în care Eu renunţ la toate drepturile cuceririi şi la toate drepturile pe care le-am dobândit asupra regatului tău. Tu trebuie să o respecţi cu credinţă.”

Se spune că Napoleon era nepăsător şi egoist şi că motivul pentru care împărţea daruri cu rudele sale era doar o expresie a ambiţiei sale dinastice de a fonda o casă regală europeană Bounaparte care să rivalizeze cu  Habsburgii şi Bourbonii. Alţi istorici cred totuşi că acest lucru se datorează simţământului corsican al clanului familian care nu l-a părăsit niciodată.

Istoricii au avut dispute interminabile în legătură cu motivele reale care l-au determinat pe Napoleon sa creeze Imperiul, aşa cum se întâmplă adesea, când e vorba de Napoleon. Aşa cum spunea el însuşi: ” Adeseori m-am străduit să pot aprecia cu un anumit gra de adevăr care era intenţia mea întreagă şi reală.”

„Sistemul de cuceriri al lui Napoleon era unic”, spunea Metternich, cancelarul Austriei. ” Obiectivul dominaţiei universale la care aspira el nu era concentrarea unei regiuni vaste în subordinea directă a guvernului său, ci stabilirea unei supremaţii centrale asupra stateor Europei, dupa idealul Imperiului lui Carol cel Mare.” Dovezi în acest sens se pot găsi în coresponenţa lui Napoleon cu Papa, între 1806 şi 1808, care dezvăluia obsesia lui Napoleon faţă de Carol cel Mare: „Asemenea lui Carol cel Mare, eu unesc Coroana Franţei de coroana de oţel a Lombaridiei. Imperiul meu, ca şi al lui Carol cel Mare, avansează către est.”

La apogeul puterii sale, în 1811, Imperiul lui Napoleon depăşea limitele Imperiului lui Carol cel Mare. Mai jos găsiţi prezentată o listă amănunţită în acest sens:

Teritoriile Imperiului-lista de referinţă

Perioada revoluţionară, 1790-1799

1790  „Vechea Franţă”, 83 departamente, 28 milioane de locuitori

1791  Au fost create 23 de districte militare

Teritorii anexate:

1791 Avignon, 1792 Savoia, 1793 Nisa, 1795 Belgia şi Luxemburg, 1798 Malul stâng al Rinului din Germania şi crearea Republicilor Surori, 1795 Republica batavă (Olanda), 1797 Republica Cisalpină (Nordul Italiei), 1797 Republica Ligurică ( Genova), 1798 Republica Helvetică

Perioada Consulatului, 1799-1804

1800  98 departamente, 33 milioane locuitoriâ

Teritorii anexate:

1802 Piemontul, 1803 Confederaţia Elveţiană, reorganizată acum de Napoleon

Perioada Imperiului, 1804-1814

1804   108 departamente

Teritorii anexate:

1805 Republica Ligurică

1808 Parma şi Regatul Etruriei

1809 Statele Papale. Roma a fost numită al doilea oraş al Imperiului în 1810

1809 Provinciile Ilirice

1810 Regatul Olandei

1811 Oraşele Hamburg, Bremen şi Lubeck, precum şi Ducatul Oldenburg

State satelite create:

1805 Regatul Italiei

1806 Veneţia a fost încorporată în Regatul Italiei, a fost create Regatul Neapolelui şi Regatul Olandei, Confederaţia Rinului

1807 a fost creat Regatul Westphaliei, cu câte o parte din teritoriile Prusiei şi Hanovrei, şi a fost subjugată Portugalia. A fost creat Marele Ducat al Varşoviei din teritoriile poloneze cucerite şi a fost dat în administrare regelui Saxoniei.

1808  Regatul Spaniei a fost creat şi Statele Papale au fost încorporate în  Regatul Italiei

1809 Trentino şi Tyrolul de Sud au fost încorporate Regatului Italiei

1810 Teritoriul rămas din Hanovra a fost cedat Regatului Westphaliei. Influenţa franceză s-a extins în  Marea Baltică

1811 Marele Imperiu cuprindea peste 80 milioane de locuitori.

Extinderea lui Napoleon în Europa a venit, în mod evident,  cu schimbări majore. Puterea a fost concentrată în mâinile unui singur om, motiv pentru care mulţi istorici consideră ca Napoleon a fost un dictator. Restrângerea libertăţii individuale de gândire, de exprimare şi de acţiune sunt motive care contribuie şi ele la afirmaţia de mai sus. Apar cenzura şi propaganda, presa se aştepta să acţioneze ca un purtător de cuvânt al guvernului şi să fie difuzorul propagandei oficiale. Cu toate acestea, Franţa lui Napoleon nu a fost un stat poliţienesc. Deşi cu excepţia Imperiului Habsburgic, în niciun alt stat din vreme, poliţia nu a jucat un rol atât de important, de poliţia lui Napoleon nu trebuiau să se teamă decât criminalii, şi, doar cu rare excepţii, a acţionat în afara legii.

Franţa Napoleniană a luat sfârşit în 1815. Primul Tratat de Pace de la Paris din 1814 împinsese frontierele Franţei la nivelul anului 1792, iar cel de-al doilea Tratat de la Paris, din 1815, le-a adus la anul 1790. Fuseseră pierdute până şi „frontierele naturale”. Teritorial vorbind, nu a supravieţuit nicio urmă a Imperiului, însă unele din realizările politice şi sociale ale Revoluţiei şi ale epocii napoleniene au fost salvate la restaurarea Bourbonilor.

 

*******

Andrina Stiles, Napoleon, Franţa şi Europa, 1993

Gregory Fremont-Barnes, Napoleon Bonaparte, 2010

Mignet, Francois, Histoire de la Revolution Francaise

Tom Ambrose, The nature of despotism: From Mussolini to Mugabe, the Making of Tyrants

 

 

Reclame

Reclame