Istoria Astazi

napoleon

Exceptându-l pe Alexandru cel Mare, Napoleon Bonaparte este socotit, pe drept cuvânt, cel mai mare comandant din istorie. Ca strateg, a avut puţini egali, preferând campaniile scurte şi rapide, în care a căutat să îşi manipuleze duşmanii şi să îi silească să poarte lupta în locul şi în momentul ales de el.

Ascensiunea lui a fost de-a dreptul meteorică.  De la gradul de simplu căpitan a ajuns general de brigadă în doar 8 săptămâni. Până în 1796 ajunsese comandant de armată, 1799graţie calităţilor militare, dar şi oportunismului politic. Trei ani mai târziu, în 1799 a preluat puterea ca prim consul, devenind conducătorul de facto al Franţei. Cinci ani mai târziu, la vârsta de 35 de ani, a fost încoronat împărat, iar între 1805 şi 1812 a cucerit o mare parte a Europei.

Imperiul lui Napoleon a luat naştere oficial la 18 mai 1804, o dată cu proclamarea lui Napoleon ca Împărat ereditar al Fanţei şi a primit bincuvântarea religioasă după 6 luni, cu ocazia încoronării lui Napoleon, în catedrala Notre Dame, în prezenţa Papei. Existenţa sa neoficială începuse totuşi cu mult înainte de 1804, prin Revoluţia Franceză, dar şi Razboaiele Consulatului din 1800-1807, care „împinseseră” frontierele Franţei către „frontierele sale naturale” şi dincolo de ele.

Imperiul Francez propriu-zis se întindea în graniţele sale naturale: Rin, Alpi, Pirinei, plus teritoriile anexate (pays reunis) ale Piemontului, Parmei, Toscanei, Statelor Papale, Provinciilor Ilirice şi, după 1810, al Olandei. Un semicerc de state satelit nominal independente (pays conquis), conduse de francezi, de obicei rude din familia Bonaparte, forma o zonă tampon, care proteja graniţele Imperiului Francez de un eventual atac. În Occident, statele satelite curpindeau în diferite momente Elveţia, regatele Spaniei, Neapolelui şi Italiei, Confederaţia Germanică a Rinului formată de Napoleon (din care făcea parte regatul Westphaliei) şi Olanda. În Europa Răsăriteană, era Marele Ducat al Varşoviei. Dintre marile puteri, Austria, Prusia şi Rusia au fost fiecare aduse, din când în când, prin presiuni militare si diplomatice, în sfera directă de influenţă a lui Napoleon şi fiecare a devenit pe rînd aliatul său, deşi nu întotdeauna de voie bună şi doar pentru o perioadă scurtă de timp. Chiar şi ţările baltice au intrat în orbita lui Napoleon, atunci când au fost implicate în realizarea Blocadei Continentale. În Europa, doar Anglia şi Imperiul Otoman au rămas întotdeauna în afara controlului lui Napoleon.

Statele Marelui Imperiu erau de două categorii: ţinuturi anexate direct de Franţa şi ţinuturi anexate de statele satelite, aflate sub control francez, şi care se bucurau de o oarecare independenţă.

Dintre ţinuturile anexate, Nisa, Savoia, Belgia şi teritoriile germane de la vest de Rin au fost cea mai lungă perioadă sub control francez. Ele au fost anexate la început, toate înainte de 1799 şi au fost rapid încorporate în sistemul administrativ francez.

Statele satelite, aşa zise independente, aveau de fapt puţină libertate de acţiune. De la început, conducătorii lor erau strict supervizaţi şi instruiţi de către Napoleon.

Fiului vitreg al lui Napoleon, Eugene de Beauharnais, i se spusese: ” Încredinţându-ţi conducerea Regatului Nostru al Italiei, noi ţi-am dat dovada respectului pe care comportamentul tău ni l-a inspirat. Dar tu eşti încă la o vârstă (23) la care nu-ţi dai seama de perversitatea inimilor omeneşti: nu pot deci să-ţi recomand cu prea multă tărie prudenţă şi circumspecţie…să nu acorzi nimănui încredere deplină şi să nu spui niciodată nimănui ceea ce gândeşti…Trebuie să pui mare accent pe disimulare (…) Cu cât vorbeşti mai puţin cu atât mai bine”.

Atunci când a fost înfiinţat noul Regat al Westphaliei, în 1807, fratele lui Napoleon, Jerome, a primit sfaturi similare: ” Îţi trimit alăturat constituţia regatului tău. Constituţia conţine condiţiile în care Eu renunţ la toate drepturile cuceririi şi la toate drepturile pe care le-am dobândit asupra regatului tău. Tu trebuie să o respecţi cu credinţă.”

Se spune că Napoleon era nepăsător şi egoist şi că motivul pentru care împărţea daruri cu rudele sale era doar o expresie a ambiţiei sale dinastice de a fonda o casă regală europeană Bounaparte care să rivalizeze cu  Habsburgii şi Bourbonii. Alţi istorici cred totuşi că acest lucru se datorează simţământului corsican al clanului familian care nu l-a părăsit niciodată.

Istoricii au avut dispute interminabile în legătură cu motivele reale care l-au determinat pe Napoleon sa creeze Imperiul, aşa cum se întâmplă adesea, când e vorba de Napoleon. Aşa cum spunea el însuşi: ” Adeseori m-am străduit să pot aprecia cu un anumit gra de adevăr care era intenţia mea întreagă şi reală.”

„Sistemul de cuceriri al lui Napoleon era unic”, spunea Metternich, cancelarul Austriei. ” Obiectivul dominaţiei universale la care aspira el nu era concentrarea unei regiuni vaste în subordinea directă a guvernului său, ci stabilirea unei supremaţii centrale asupra stateor Europei, dupa idealul Imperiului lui Carol cel Mare.” Dovezi în acest sens se pot găsi în coresponenţa lui Napoleon cu Papa, între 1806 şi 1808, care dezvăluia obsesia lui Napoleon faţă de Carol cel Mare: „Asemenea lui Carol cel Mare, eu unesc Coroana Franţei de coroana de oţel a Lombaridiei. Imperiul meu, ca şi al lui Carol cel Mare, avansează către est.”

La apogeul puterii sale, în 1811, Imperiul lui Napoleon depăşea limitele Imperiului lui Carol cel Mare. Mai jos găsiţi prezentată o listă amănunţită în acest sens:

Teritoriile Imperiului-lista de referinţă

Perioada revoluţionară, 1790-1799

1790  „Vechea Franţă”, 83 departamente, 28 milioane de locuitori

1791  Au fost create 23 de districte militare

Teritorii anexate:

1791 Avignon, 1792 Savoia, 1793 Nisa, 1795 Belgia şi Luxemburg, 1798 Malul stâng al Rinului din Germania şi crearea Republicilor Surori, 1795 Republica batavă (Olanda), 1797 Republica Cisalpină (Nordul Italiei), 1797 Republica Ligurică ( Genova), 1798 Republica Helvetică

Perioada Consulatului, 1799-1804

1800  98 departamente, 33 milioane locuitoriâ

Teritorii anexate:

1802 Piemontul, 1803 Confederaţia Elveţiană, reorganizată acum de Napoleon

Perioada Imperiului, 1804-1814

1804   108 departamente

Teritorii anexate:

1805 Republica Ligurică

1808 Parma şi Regatul Etruriei

1809 Statele Papale. Roma a fost numită al doilea oraş al Imperiului în 1810

1809 Provinciile Ilirice

1810 Regatul Olandei

1811 Oraşele Hamburg, Bremen şi Lubeck, precum şi Ducatul Oldenburg

State satelite create:

1805 Regatul Italiei

1806 Veneţia a fost încorporată în Regatul Italiei, a fost create Regatul Neapolelui şi Regatul Olandei, Confederaţia Rinului

1807 a fost creat Regatul Westphaliei, cu câte o parte din teritoriile Prusiei şi Hanovrei, şi a fost subjugată Portugalia. A fost creat Marele Ducat al Varşoviei din teritoriile poloneze cucerite şi a fost dat în administrare regelui Saxoniei.

1808  Regatul Spaniei a fost creat şi Statele Papale au fost încorporate în  Regatul Italiei

1809 Trentino şi Tyrolul de Sud au fost încorporate Regatului Italiei

1810 Teritoriul rămas din Hanovra a fost cedat Regatului Westphaliei. Influenţa franceză s-a extins în  Marea Baltică

1811 Marele Imperiu cuprindea peste 80 milioane de locuitori.

Extinderea lui Napoleon în Europa a venit, în mod evident,  cu schimbări majore. Puterea a fost concentrată în mâinile unui singur om, motiv pentru care mulţi istorici consideră ca Napoleon a fost un dictator. Restrângerea libertăţii individuale de gândire, de exprimare şi de acţiune sunt motive care contribuie şi ele la afirmaţia de mai sus. Apar cenzura şi propaganda, presa se aştepta să acţioneze ca un purtător de cuvânt al guvernului şi să fie difuzorul propagandei oficiale. Cu toate acestea, Franţa lui Napoleon nu a fost un stat poliţienesc. Deşi cu excepţia Imperiului Habsburgic, în niciun alt stat din vreme, poliţia nu a jucat un rol atât de important, de poliţia lui Napoleon nu trebuiau să se teamă decât criminalii, şi, doar cu rare excepţii, a acţionat în afara legii.

Franţa Napoleniană a luat sfârşit în 1815. Primul Tratat de Pace de la Paris din 1814 împinsese frontierele Franţei la nivelul anului 1792, iar cel de-al doilea Tratat de la Paris, din 1815, le-a adus la anul 1790. Fuseseră pierdute până şi „frontierele naturale”. Teritorial vorbind, nu a supravieţuit nicio urmă a Imperiului, însă unele din realizările politice şi sociale ale Revoluţiei şi ale epocii napoleniene au fost salvate la restaurarea Bourbonilor.

 

*******

Andrina Stiles, Napoleon, Franţa şi Europa, 1993

Gregory Fremont-Barnes, Napoleon Bonaparte, 2010

Mignet, Francois, Histoire de la Revolution Francaise

Tom Ambrose, The nature of despotism: From Mussolini to Mugabe, the Making of Tyrants

 

 

Reclame

Girolamo_Savonarola

Cand ne gândim la perioada Renascentistă, ne gândim cu siguranță la picturi și sculpuri faimoase, idei filosofice noi, la progresul științei. Adevărul este însă, că printre nume  ca Leonardo da Vinci, Lorenzo de Medici, Niccolo Machiavelli, Jean Bodin, Galileo Galilei, Columb sau Copernic, au existat și altfel de personalități care au marcat perioada Renașterii și chiar viețile celor pe care i-am menționat mai devreme.

Articolul de faţă îşi propune să amintească un astfel de personaj, un aşa zis „dictator al moralităţii”, un om care a sfidat Papalitatea. Este vorba despre călugărul florentin,Girolamo Savonarola și așa numita ” inchiziție a copiilor”.

Savonarola a fost un călugăr fanatic, născut in 1452, ce a încercat să instaureze în Florența un regim teocratic. Misiunea lui, aşa cum o descria el, era de a salva umanitatea.

Predicile lui porneau de la ideea că Dumnezeu nu mai putea răbda ticăloșia obștească și ca urma să se răzbune. Drept urmare, Savonarola avea să facă o mulțime de predicții care au avut un efect puternic asupra ascultătorilor săi, superstițioși și impresionabili.

Pentru a-și convinge adepții că i-a fost încredințată misiunea divină de a pune lumea pe calea pocăinței, a lansat o serie de critici asupra Papei Inocențiu al 8-lea și a lui Lorenzo de Medici, prezicând că cei doi vor fi pedepsiți de Dumnezeu, iar când cei doi au murit ( ambii deja bolnavi), lumea a început să creadă în darul călugărului. Cea mai importantă prezicere a fost, totuși, cea a invaziei franceze, în urma căreia Savonarola a devenit ascultat și adorat în număr tot mai mare, devenind practic conducătorul Florenței.

Au urmat imediat o serie de reforme cu scopul restabilirii ordinii. Vechile organe ale republicii toscane nu mai puteau hotărî nimic. Savonarola decidea totul singur. Au avut loc numeroase confiscări de averi, a pus să se topească vasele de aur și de argint ale bisericilor din care au bătut apoi monede care să-i permită să vină în ajutorul săracilor. Celor bogați le-a impus impozite grele, a interzis petrecerile și a închis toate localurile publice în care se servea alcool,astfel ca vechea Florență vie și înfloritoare a primit o cu totul altă înfățișare. A urmat introducerea torturii ca pedeapsă la jocurile de noroc și a impus femeilor măritate să se supună relațiilor conjugale doar cu scopul procreării. A fixat pentru funcționarii administrativi si judecătorești numărul de rugăciuni  pe care trebuiau să le rostească înainye de începerea lucrului, iar celor ce aduceau atingere Bisericii prin cuvinte nepotrivite, a ordonat să li se ardă limba.

„Şi iată că, magnificul oraş, mândria Renaşterii, oraşul de artă, de lux şi de plăcere, se transformă în repeziciune într-un fel de mânăstire. Cârciumele se închid, zilele de post devin tot mai numeroase încât măcelairii dau faliment; pe străzi, pe Piaţa Signoriei, pe Ponte-Vecchio, nu se mai aud decât cântece bisericeşti, psalmi, imnuri de slavă. Oamenii care trec se lovesc unii  de alţii fiindcă merg cu nasul în Evanghelie sau în cartea lor de rugăciuni.” (1)

La o astfel de supunere nu a ajuns Savonarola doar prin predici şi predicţii. Pentru ca cei ce nesocoteau măsurile luate de el să nu poată scăpa nepedepsiţi, a organizat spionajul şi a încurajat delaţiunea. Astfel, a recurs la copii, care în inocenţa lor, puteau fi mai uşor fanatizaţi. I-a organizat în grupuri şi i-a însărcinat să facă poliţia străzilor şi a caselor oraşului, spre a supraveghea purtarea oamenilor. „Îmbrăcaţi în alb, purtând într-o mână o ramură de măslin, iar în alta o mică cruce din lemn, copiii, străbătând străzile opreau pe cei ce umblau îmbrăcaţi prea luxos, cu prea multe podoabe de preţ, le luau atât  bijuteriile cât şi hainele, pe care le predau autorităţilor instituite anume să distrugă asemenea ” deşertăciuni”.  Intru apoi în case, şi intimidând pe stăpâni prin îndrăzneala lor naivă sau chiar folosindu-se de puterea pe care le-o da numărul, ridicau toate „zădărniciile”-tablourile, cărţile, instrumentele de muzică, hainele de lux, bijuteriile.”(2)

În Le roman de Leonardo de Vinci,  Merejkovski descrie într-un capitol lupta lui Giorgio Merula, umanistul, cu copiii lui Savonarola, în palatul lui Lorenzo de Medici. El voia să îi împiedice să intre în bibliotecă, iar copiii s-au năpustit asupra lui, l-au bătut cu crucile lor de lemn, până l-au lăsat în nesimţire. Deschinzând biblioteca, au ridicat tot ce au putut, aruncând în stradă cărţi şi manuscrise spre a fi arse.

O ultimă ceremonie de acest fel a avut loc în ziua de 7 februarie 1497, când se sfârşea carnavalul din acel an ” Zădărniciile” strânse din tot oraşul  au fost arse pe un rug imens in Piaţa Signoriei, în faţa lui Palazzo Vecchio. Se spune ca Botticeli a fost obligat să arunce în foc tablouri proprii. „În jurul şi deasupra grămezilor de foc se construise o imensă piramidă octogonală de scânduri, de o sută douăzeci de coţi în diametru şi de treizeci ca înălţime, cu cincisprezece trepte largi pe care se aşezaseră lucruril  ce trebuiau să fie arse.”(3)

Nemulţumirile au crescut necontenit faţă de regimul teocratic pe care îl instaurase Savonarola. În acelaşi timp, încrederea maselor populare în caracterul divin al misiunii lui a început să scadă. Întrucât nu se supusese ordinului pontifical de a nu mai predica, Savonarola a fost excomunicat prin „bula” de la 12 mai 1497,a lui Alexandru al VI-lea. A urmat arestarea lui, culminând cu condamnarea la moarte prin spânzurare şi ardere pe rug care a şi avut loc în 23 mai 1498.

 

 

****

(1)Funck Brentano,  La Renaissance,  Paris, 1935, pg 265

(2)PP Negulescu, Filosofia Renaşterii, Ed Eminescu, 1986, pg 677

(3) Op Cit, pg 677

,

 

 

225px-Nagasakibomb

„[…] Prima bombă aruncată asupra obiectivului a explodat deasupra orașului Hiroshima la ora 8 și 15 minute, la 6 august 1945. În acele momente, majoritatea muncitorilor industriali ai orașului erau deja la lucru, dar mulți dintre ei se aflau în drum spre locul de muncă și aproape toți elevii și parte din muncitori erau ocupați în aer liber la demolarea caselor avariate, cu scopul de a ridica coridoare împotriva incendiilor și a scoate din oraș lucrurile de valoare. Atacul aerian a avut loc la 45 minute dupa încetarea alarmei aeriene precedente. Având în vedere că alarma nu a fost data la timp și având, de asemenea, în vedere că populația nu mai era atentă la apariția unui mic grup de avioane, explozia bombei s-a produs prin surpindere pentru toți locuitorii și ei nu au avut cum să se refugieze în adăposturi. Mulți dintre ei au fost surprinși în aer liber și majoritatea celorlalți-în case de o construcție foarte șubredă sau în întreprinderi comerciale.

Bomba a explodat cam la nord-vest de centrul orașului. Datorită preciziei loviturii și datorită, de asemenea, faptului că orașul a fost construit pe un teren plat și avea o planificare radială, el a fost în întregime distrus.[…]

Supriza catastrofei, distrugerea unui număr mare de locuințe și incendiul mistuitor a dus la un număr nemaivăzut până acum de jertfe. 70-80.000 de oameni au fost uciși sau au dispărut fără urme[…] La aproximativ cam tot atâția se ridică și numărul celor răniți.[…]

Când trei zile mai târziu s-a aruncat asupra lui Nagasaki a doua bombă atomică, orașul era aproape tot atât de puțim pregătit pentru aceasta deși, deja la 8 august, au apărut în ziare aluzii neclare despre catastrofa ce lovise Hiroshima. […]

Era o zi obișnuită de vară. Un cer clar, vântul sufla slab.[…] Alarma aeriană nu a fost dată imediat ce observatorii au zărit apropierea a două B-29. Bomba a fost lansată la orele 11:02, iar semnalul de alarmă aeriană dat câteva minute mai târziu, la orele 11:09. […]

Sectorul unde a căzut bomba, care a suferit mai mult decât altele, a fost aproape în întregime șters de pe fața pământului și în decurs de câtva timp după explozie, de acolo nu au venit niciun fel de vești.[…]

Nagasaki a scăpat de „vârtejul de foc” de la Hiroshima și relieful deluros a limitat aria distrugerii maxime la sectoarele aflate în valea asupra căreia a explodat bomba.[…]

La Nagasaki au pierit circa 35-40.000 de oameni și cam tot atâția au fost răniți.

Explozia bombei asupra Hiroshimei a întrerupt cursul normal al vieții și a dezorganizat munca pentru întreprinderea operațiunilor de salvare. În oraș, din cei 30% din locuitori care au murit și 30% care au fost răniți, au fost uciși și un număr corespunzător din reprezentanții puterii civile și ai membrilor detașamentelor de salvare.[…]”

 

 

******

Alexandru Vianu, Constantin Bușe, Sorin Zamfir, Gheorghe Bădescu, Relații internaționale în acte și documente, vol2, Ed. Didactică și Pedagogică, 1976, pg 268-270

Etichete: ,

” Niciodata campurile noastre fertile nu au dat o asemenea recolta,

Niciodata satele noastre nu au cunoscut o asemenea fericire,

Niciodata viata nu a fost la fel de buna si inaltatoare,

Niciodata pana in prezent iarba nu a fost atat de verde.

 

Deasupra intregului pamant, soarele trimite o lumina mai calda,

Deoarece chipul lui Stalin il face sa straluceasca mai tare,

Eu cant pentru copilul meu ce mi se odihneste-n brate,

Sa cresti precum o floare, fara sa-ti fie teama.

 

Tu vei cunoaste sursa soarelui ce ne scalda tara,

Si manutele tale vor copia portretul lui Stalin. ”

( pe muzica de Prokofiev)

***

A. Werth, La Russie en guerre, Stock, Paris, 1964, pg 6

 

 

 

 

220px-National_Bolshevik_Party.svg

Intre 1917 si 1991, ideologia marxista a fost folosita de catre autoritatile comuniste din Rusia si din Europa Centrala si de Est pentru a justifica masurile represive luate impotriva  „dusmanilor de clasa”.

Marxismul a fost considerat de catre proprii adepti un proiect de modernizare a societatii, care avea ca scop transformarea revolutionara a acesteia si  creare omului nou.

Schema marxista de interpretare a istoriei stabilea o succesiune de societati: comunismul primitiv, sclavagismul, feudalismul, capitalismul, socialismul, comunismul. In viziunea lui, istoria incepea cu un comunism primitiv si se incheia cu un comunism mai dezvoltat. Sclavagismul, feudalismul si capitalismul erau etape intermediare  in evolutie, fiind caracterizate de existenta proprietatii private, a luptei de clasa, a exploatarii omului de catre om.

Ultimul stadiu al societatii, scopul final, era comunismul, caracterizat prin proprietate comuna, desfiintarea claselor sociale si implicit a statului, disparitia opozitiei dintre sat si oras, existenta unui nou tip uman.

Pentru ideologii marxisti, instituirea comunismului cunostea doua faze: socialismul si comunismul.

In socialism, nascut la randul lui din societatea capitalista,  supravietuiau inca vechile valori si institutii ale statului burghez, implicit statul, cu deosebirea ca  acestea erau folosite in interesul proletariatului si impotriva „exploatatorilor”. Scopul urmarit in aceasta prima faza era constituirea proletariatului ca o clasa dominanta in societate, rasturnarea dominatiei burgheze, trecerea in proprietate comuna a mijloacelor de productie, urmand ca proprietatea privata sa fie desfiintata.

Pentru Marx si Engels, revolutia comunista se putea produce numai in tarile industrializate din Europa, unde exista un proletariat numeros, constient de rolul si de forta sa revolutionara. Producerea unei revolutii proletare  in aceste state ar fi determinat aparitia altor miscari revolutionare in statele mai putin dezvoltate, precum Rusia, unde revolutia era vazuta ca o consecinta directa a ” eliberarii muncitorilor din Anglia, Franta si Germania.” (1) Cu toate acestea, Engels nu excludea posibilitatea ca in Rusia sa se produca o revolutie inaintea celor din statea industrializate  ale Europei.

Ideea, conform careia o faza inferioara a societatii comuniste este dictatura proletariatului, a fost  preluata de catre Lenin.

” Pentru Lenin, dictatura proletariatului era o alianta speciala intre clasa muncitoare si cea a taranimii, in care rolul conducator ii revea proletariatului. Scopurile aliantei erau distrugerea institutionala a statului burghez si cucerirea puterii politice de catre clasa majoritara in societate.” (2) Acest lucru se putea realiza prin luarea unor masuri precum: subminarea puterii economice a mosierilor si a capitalistilor,  ” lichidarea castei functionarimii birocratice, venale si promovarea in posturi de stat a reprezentantilor constienti ai clasei muncitoare; desfiintarea vechii politii si inlocuirea ei cu militia; lichidarea vechii justitii burgheze si a vechiului parchet si inlocuirea lor prin tribunale revolutionare, prin judecatorii populare, printr-un parchet revolutionar; eliberarea armatei de sub influenta comandamentului burghez si inlocuirea vechii armate printr-o armata noua, cu noi cadre de comanda, cu noi principii de recrutare si de educatie politica.” (3)

Dictatura proletariatului mai insemna la Lenin si organizarea ” avangarzii celor asupriti in clasa dominanta pentru reprimarea asupritorilor”, ceea ce implica ingradirea unor libertati ale ” asupritorilor,  exploatatorilor si capitalistilor” (4)

In practica, noua stare naturala a devenit, dupa preluarea puterii de catre bolsevici, un razboi al statului impotriva tuturor, in care puterea de stat era controlata de o minoritate -Partidul Comunist, si nu de clasa dominanta, cum fusese teoretizat.

Au aparut, astfel, termeni precum „contrarevolutionar” sau „dusmani ai poporului” , ei fiind identificati in randul claselor „exploatatoare”. In aceasta categorie au fost inclusi si membrii partidelor socialiste care nu au adoptat in totalitate ” invatatura marxista”, dar si taranimea.

Conform definitiei date de Lenin dictaturii proletariatului, taranimea constituia aliatul principal al proletariatului in trecerea de la capitalism la socialism.  Cu toate acestea, in randurile taranimii au fost identificati ca ” dusmani de clasa” culacii in URSS si chiaburii in Romania.

Desi prin instaurarea comunismului urma sa se ajunga la egalitate deplina intre membrii aceleasi societati si la egalitate intre natiuni, rezultatul nu a fost corespunzator cu predictiile lui Marx si Engels.

Caracteristicile comunismului real au constat in disparitia pluripartidismului si monopolizarea puterii de catre Partidul Comunist, distrugerea traditiilor sociale, juridice si politice in tarile in care a fost impusa o guvernare dupa model sovietic. De asemenea, a avut loc o mutare a puterii dinspre armata spre militie, nationalizarea tuturor formelor de proprietate privata. Si cel mai important, comunismul real s-a caracterizat prin instaurarea terorii si a represiunii impotriva propriei polulatii. Teroarea instaurata de comunisti s-a realizat prin atomizarea populatiei, prin vinovatia prin asociere, lucru care nu a avut loc in alte regimuri totalitare, ca de exemplu in cazul nazistilor. Stalin, insa, a creat o societate atomizata si speriata care i-a permis instaurarea rapida a ” celei mai perfecte oranduiri-societatea comunista”.

 

 

 

*****

(1) Friedrich Engels, Principiile comunismului, in Karl Marx, Fridrich Engels, Opere alese, vol IV, Ed Politica, 1958, pg 377

 

(2) Cosmin Budeanca, Florentin Olteanu, Forme de represiune in regimurile comuniste, Polirom, 2008, pg 27

 

(3) D.I. Cesenocov, Lenin si Stalin despre forma de stat a dictaturii proletariatului, Buc, Ed. Partidului Muncitoresc Roman, 1951, pg 5.

(4), Cosmin Budeanca, Florentin Olteanu Op Cit, pg 30

Etichete: , , , ,

PROD-Adolf-Hitler-whrend-einer-Rede

Ca Adolf Hitler a fost ales conducator al germanilor in ciuda faptului ca si-a exprimat deschis intentiile fata de evrei este un lucru bine cunoscut astazi. Am putea spune chiar ca a fost ales nu in ciuda, ci datorita acestui lucru, de o populatie germana care cauta un tap ispasitor si revenirea la gloria de dinainte de Primul Razboi Mondial.

Puterea de seducere a maselor este una din principalele caracteristici ale liderilor charismatici. Regimurile totalitare adauga la aceasta o alta, cea a infailibilitatii liderilor lor, construita cu ajutorul propagandei si a cultului personalitatii. Si ce exemplu mai bun pentru a analiza acest aspect, decat Adolf Hitler, astazi, cand se implinesc 129 de ani de la nasterea acestuia ( 20 aprilie 1889).

Primul din angajamentele membrului de partid enumerate in „Organisationsbuch der NSDAP” arata ca :”Fuhrerul are intodeauna dreptate”.(1).  Pentru un popor care inca suferea umilinta pierderii Primului Razboi Mondial, la care se adauga  mizeria economica produsa de prabusirea financiara a Republicii de la Weimer, Hitler nu parea un politician obisnuit, ci un personaj asemanator unui zeu din trecutul Germaniei, care venise sa salveze natiunea. Dupa cum scria istoricul Eberhard Jackel, ” ceea ce simteau pentru el era aproape o devotiune copilareasca fata de un tata iubit”. Mitul lui Hitler ca mantuitor fara prihana al poporului sau a fost atat de plin de succes, incat pentru greselile lui nu el a fost invinovatit, ci oportunistii din partid supusi greselii. Mai mult, prezumtia sa de infailibilitate se bazeaza ” nu atat pe inteligenta sa superioara, cat pe interpretarea corecta a fortelor esentialmente disponibile in istorie sau natura, forte pe care nici infrangerea, nici ruina nu le pot dezminti” (2). Iar unul din cele mai frumoase exemple  de acest gen de sofisme s-a petrecut in 1933, cand comunistii germani au refuzat timp de aproape 2 ani sa recunoasca faptul ca victoria lui Hitler fusese o infrangere pentru Partidul Comunist German.

Efectul de propaganda al infailibilitatii a incurajat obisnuinta conducatorilor totalitari de a-si anunta intentiile sub forma unor profetii. Cel mai faimos exemplu este anuntarea de catre Fuhrer in fata Reichstagului, in ianuarie 1939: ” Astazi vreau din nou sa mai fac o profetie: in cazul in care bancherii evrei[…] reusesc inca o data sa arunce  popoarele intr-un razboi mondial, rezultatul va fi […] anihilarea rasei evreiesti in Europa”. Tradus in limbaj netotalitar, acest lucru inseamna : intentionez sa fac razboi si intentionez sa ii omor pe evreii din Europa. Indata ce victimele au fost executate, ” profetia” a devenit adevarata: nu s-a intamplat nimic altceva decat ce se prezisese.

Cultul personalitatii al lui Hitler a capatat amploare si datorita faptului ca nazistii au fost de la inceput prudenti sa nu foloseasca niciodata lozinci ca democratie, republica, dictatura sau monarhie, care ar fi indicat o forma specifica de guvernare. Hitler obisnuia sa sublinieze ” De altfel, eu nu sunt seful unui stat in sensul de a fi un dictator sau monarh, ci sunt un lider al poporului german.” (3) Hans Frank se exprima in acelasi spirit: ” Reich-ul national-socialist nu e un regim dictatorial, si cu atat mai putin arbitrar. Mai degraba, Reich-ul national-socialist  se bazeaza pe loialitatea reciproca a Fuhrer-ului si a poporului.” (4)

Hannah Arendt spunea ca cea mai eficienta fictiune a propagandei naziste a fost inventia unei conspiratii mondiale evreiesti. Minciuna unei deja existente dominatii mondiale evreiesti ( Protocoalele Inteleptilor Sionului, un fals fabricat in Rusia, descria o conspiratie internationala evreiasca)forma baza iluziei unei viitoare dominatii mondiale a germanilor. ” N-am sa recunosc niciodata  ca alte natiuni au aceleasi drepturi ca cele germane”, promitea Hitler.

Publicarea Protocoalelor Inteleptilor Sionului in ziarul nazist Volkisher Beobachter a dat o greutate si mai mare avertizarilor lui Hitler din Mein Kampf, potrivit caruia evreii cauta sa contamineze sangele german prin seducerea fetelor ariene pure: ” Cu o bucurie satanica pe fata, tanarul evreu brunet pandeste in asteptarea fetei naive pe care o profaneaza cu sangele sau[…] iar evreii sunt cei care au adus negrii in tinutul Rinului, avand intotdeauna acelasi gand secret si limpede de a ruina rasa alba, pe care o urasc”.

Cultul personalitatii lui Hitler a fost atat de bine construit incat chiar si atunci cand era clar ca razboiul este pierdut , poporul i-a ramas credincios si a fost socat de complotul cu bomba al ofiterilor condusi de contele von Stauffenberg. Este extraordinar ca oamenii nu simteau altceva decar simpatie pentru un om care risipise vietile a milioane de tineri si aduse tara pe marginea prapastiei, lucru care poate justifica afirmatia ca Hitler a avut cel mai de succes cult al personalitatii din istorie.

*****

(1) Editie publicata in 1936, pg8

(2) Hannah Arendt,  Originile totalitarismului, pg 433

(3) Ausgewahlte Redem des Fuhrers, 1939, pg 114

(4) Recht und Verwaltung, Munchen, 1939, pg 15

 

 

 

 

 

 

Etichete:

Franklin_Roosevelt_-_Presidential_portrait

Franklin Delano Roosevelt a fost al 32-lea presedinte al Statelor Unite ale Americii ( 1933-1945) si singurul presedinte din istoria SUA care a fost instituit in functie pentru 4 mandate consecutive.

Pe plan international, Roosevelt s-a remarcat prin contributia sa la infrangerea Germaniei naziste in timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Totodata, este cunoscut pentru contributia sa in depasirea crizei economice din SUA, cunoscuta si sub numele de „Marea Depresie” care a durat intre 1929 si 1939.

In data de 12 aprilie 1945, Franklin Roosevelt moare in timp ce era inca in functie, iar vice-presedintele Harry Truman depune juramantul ca cel de-al 33-lea presedinte al Statelor Unite, aflate inca in razboi si in posesia unor arme cu o putere fara precedent pana atunci. Sub conducerea acestuia sunt eliberate cele 2 bombe atomice de la Hiroshima si Nagasaki, din vara aceluiasi an.

Reclame