Archive for august 2013
Max Weber şi cele trei tipuri pure ale dominaţiei legitime. Partea a III-a. Legitimitatea raţional-legală
Posted on: august 25, 2013
„Weber tratează tema birocraţiei şi a extinderii sale în cadrul studiului despre dominaţia legală cu conducere administrativă. El subliniază că dominaţia birocratică antrenează trei consecinţe: o tendinţă de nivelare socială, o tendinţă de plutocratizare ca urmare a costurilor cerute de pregătirea din ce în ce mai specializată şi răspândirea formalismului ca trăsătură distinctă a vieţii moderne.”[1]
Într-un sistem bazat pe autoritatea legal-raţională, puterea este legitimată prin norme şi proceduri care definesc drepturile şi obligaţiile cetăţeanului. Se poate vorbi astfel despre existenţa unei constituţii scrise care cuprinde acest set de reguli ce stă la baza organizării societăţii.
Sistemul bazat pe legitimitatea raţional-legală este caracteristic majorităţii statelor moderne. „ Weber numeste acest tip pur de autoritate ca fiind procesul de modernizare care a dus la formarea statului modern în Europa Occidentală .” [2]
În Economie şi Societate, Max Weber face o descriere detaliată a acestui tip de legitimitate pornind de la cinci principii care stau la baza acestui sistem. Primul principiul al legitimităţii raţionale se bazează pe ideea că “ orice normă legală poate fi stabilită prin acord comun sau poate fi impusă, cu pretenţia de a fi respectată cel puţin de membrii organizaţiei.” [3] Aceste reguli alcătuiesc ceea ce Weber numeşte corpul legislativ al unui sistem şi ele sunt aplicate la cazuri particulare. Într-un sistem bazat pe legitimitatea raţional-legală, autoritatea nu depinde de caracteristici personale precum în cadrul celorlalte tipuri ideale. Ea nu se transmite ca un drept din naştere, ci printr-o poziţie formală, cetăţenii se supun autorităţii doar în calitatea de membru al organizaţiei şi nu datorează supunere persoanei care deţine autoritatea, ci doar legii. Cel care deţine autoritatea este şi el subiect al acestui “ ordin impersonal” [4] aşa cum îl numeşte Weber şi îşi orientează acţiunile în conformitate cu cerinţele stabilite prin lege. Liderului îi este datorată ascultarea doar prin prisma unei sfere foarte bine definite de către sistemul de legi, el exercitându-şi autoritatea doar în limitele stabilite de lege.
„Analiza sociologică a birocraţiei pe care a făcut-o Weber este şi azi principala referinţă în acest domeniu. El a descris birocraţia prin zece caracteristici importante, şi anume:
- Funcţionarii sunt liberi din punct de vedere personal
- Ei lucrează într-o ierarhie a funcţiei solid constituită
- Respectă competenţele stabilite
- Muncesc pe baza unui contract şi a unei selecţii deschise
- Aceasta se realizează după o calificare profesională relevată de examen şi atestată prin diplomă
- Sunt plătiţi cu salarii fixe
- Tratează funcţia lor ca unica şi principala confesiune
- Urmează o carieră profesională, iar avansarea depinde de aprecierea superiorului
- Muncesc separaţi de mijloacele de administraţie şi fără să-şi aproprie funcţia lor
- Sunt supuşi unei discipline stricte şi unui control riguros.”[5]
În analiza pe care o face asupra conceptului de putere politică la Max Weber, Patricia Messina preia o idea a lui Parsons punând accentul pe faptul că acţiunea politică este o acţiune raţională, deci teleologică. “Scopul acţiunii politice este de a proteja un grup social şi politic în cadrul căruia pot avea loc alegeri.”[6]
Autoritatea legală poate fi exercitată în diverse modalităţi, însă forma cea mai explicită a sistemelor bazate pe legitimitatea raţional-legală este reprezentată de sistemele birocratice. Pornind de la caracteristicile unui astfel de sistem se poate deduce că legitimitatea raţional-legală se bazează pe o anumită ierarhie şi există o sferă specifică a competenţelor, deci o diviziune a muncii şi un grup care deţine autoritatea numit organ administrativ sau agenţie. Spre deosebire de celelalte două tipuri ideale, în cadrul legitimităţii raţionale se poate sesiza un grad de specializare în cadrul persoanelor care deţin funcţii. Este necesară dovedirea deţinerii abilităţilor aferente funcţiei respective, deci nu se mai poate vorbi despre sisteme de tip patriarhal şi de obţinerea funcţiilor pe baza dovedirii loialităţii faţă de lider. Liderul însuşi trebuie să dea dovadă că deţine calităţile necesare unui lider, funcţia nemaiputând fi transmisă ereditar ca în cadrul legitimităţii tradiţionale şi nici pe baza charismei în exclusivitate.
Dacă în cadrul legitimităţii charismatice există parte a administraţiei care deţine mijloacele necesare administrării, în cadrul autorităţii raţional-legale se impune ca mjloacele de producţie şi de administrare să nu fie deţinute de administraţie. Ei sunt aprovizionaţi cu cele necesare şi trebuie să dea socoteală pentru intrebuinţarea fiecăreia în parte, iar acţiunile administrative sunt înregistrate oral sau în scris. [7]
În cadrul sistemelor birocratice, doar şeful suprem al organizaţiei ocupă o poziţie de dominare si aceasta în urma potrivirii, a alegerii sau a desemnării de către un predecesor. Dar si autoritatea lui este îngradită de o sferă a competenţelor legale.
Membrii administraţiei respectă persoana aflată la conducere doar în virtutea obligaţiilor oficiale. Nu asistăm la fel ca în cazul legitimităţii charismatice la o idolatrizare a liderului si la o supunere necondiţionată. Administraţia se supune conducătorului în virtutea funcţiei pe care o ocupă, nu în virtutea calităţilor şi a personalităţii pe care le deţine. De asemenea, este vizibil un sistem al ierarhiilor, anumite persoane putând să urce în funcţie de data aceasta prin prisma calităţilor de care dă dovadă şi nu a loialităţii faţă de persoana care se află la conducere. Angajaţii sunt selectaţi în baza specializării pe care o deţin şi se poate vorbi despre cariere, ceea ce înseamnă că personalul administrativ poate rămâne acelaşi chiar şi după schimbarea liderului. Un alt element care lipseşte din cadrul sistemelor bazate pe autoritatea raţional-legală şi care poate fi observat la celelalte două tipuri ideale se referă la motivaţiile personalului administrativ. Dacă înainte se putea vorbi despre interese materiale sau statuturi sociale pe care un individ le putea dobândi doar prin intermediul persoanei căreia îi datorează supunere, în cadrul sistemelor birocratice fiecare angajat are un salariu fix ca rasplată a muncii depuse. Aceste remuneraţii sunt rezultat al propriei munci şi al aptitudinilor si nu au nicio legatură cu relaţia dintre conducător şi supus. Fiecărei persoane îi este datorat un anumit grad de supunere în acord cu funcţia deţinută şi nu în virtutea charismei.
Aşa cum afirma însuşi Weber acestea sunt tipuri ideale şi rareori întâlnite în realitate în forma lor pura. Fiecare dintre cele trei tipuri este caracteristic unui anumit tip de societate şi mai ales unei anumite perioade în istorie. Chiar şi atunci formele cu care le putem identifica în realitate au variat şi de foarte multe ori au fost înţelese greşit sau au avut o conotaţie negativă. Este exemplul legitimităţii charismatice care poate avea numeroase părţi obscure. Prezenţa cultelor personalităţii şi această supunere oarbă datorată unei singure persoane s-a dovedit a fi nocivă uneori. Cu toate acestea nu se poate vorbi despre un tip de legitimitate mai bun sau mai puţin bun. Tipologia lui Weber s-a dovedit corectă şi de actualitate şi poate fi un instrument de înţelegere a societăţilor umane. Prin raportarea la aceste tipuri ideale se poate realiza o analiză a acţiunilor sociale şi mai ales o analiză a sistemelor politice din diverse ţări.
[1] Barlandi, Massimo, Boudon, Raymond, Cherkaoui, Mohamed, Valade, Bernard, Op cit, pg 859
[2] Messina, Patricia, Op cit, pg 76
[3] Weber, Max, Economy and Society, University of California Press, 1978 ,pg 217
[4] Ibidem , pg 218
[5] Ungureanu, Ion, Costea, Ştefan, Introducere în sociologia contemporană, Ed Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, pg 67
[6] Messina, Patricia, Op cit, pg 75-76
[7] Weber, Max, Economy and Society, University of California Press, 1978, pg 221
Max Weber şi cele 3 tipuri pure ale dominaţiei legitime. Partea a II-a. Legitimitatea charismatică
Posted on: august 21, 2013
Atunci când vorbeşte despre politică şi mai ales despre ideea de vocaţie politică, Max Weber se referă, implicit, la charismă. El defineşte charisma ca fiind ”o anumită calitate a unei personalităţi individuale care îl distinge pe acesta de oamenii obişnuiţi şi care este tratată ca fiind înzestrată cu supranatural, superuman sau, cel puţin, cu calităţi şi puteri excepţionale. Aceste calităţi nu sunt accesibile omului de rând, şi sunt privite ca având origini divine şi pe baza acestora individul este considerat un lider.” [1]
În secolul XX, fenomenul charismei a fost identificat cu precădere în zonele în care s-au produs mari mişcări sociale, în zonele în care au avut loc diverse revoluţii: revoluţia bolşevică, revoluţiile de eliberare naţională care au dus la destrămarea imperiilor coloniale, etc. Liderii acestor mişcări sunt ceea ce Weber numeşte lideri charismatici.
Liderul charismatic este văzut ca o persoană trimisă de către destin, iar charisma este suficientă pentru a legitima autoritatea acestuia în cadrul societăţii. Drept urmare, legitimitatea charismatică poate fi definită ca autoritatea “ bazată pe devotamentul faţă de o sanctitate excepţională, faţă de eroism sau faţă de calităţile excepţionale ale unui individ”.[2] Ceea ce înseamnă că liderul reprezintă întreaga autoritate, dispariţia lui din diverse motive ar putea echivala cu dizolvarea întregii puteri.
Liderii charismatici apar de obicei în situaţii de criză, tulburi, în perioadă de „ criză de legitimitate” caracterizată de Weber ca spaimă existenţială, criză de identitate şi chiar vid identitar. Ei apar ca salvatori, propunând o soluţie, discursul demagogic care îi consacră ca lideri apelând de cele mai multe ori la sentimente şi emoţii. De aceea, afirmă Weber, că uneori, o dată cu apariţia unui lider charismatic se poate vorbi despre o “dictatură bazată pe exploatarea emoţionalităţii maselor” [3]. Genul de discurs se schimbă în cazul liderului charismatic de la raţiune la apelul frecvent al mijloacelor pur emoţionale, care pun masele în mişcare. În cazul legitimităţii charismatice, încrederea maselor în moralitatea deplină a politicilor liderului lor este de aşa măsură încât orice ar face, ei îl vor urma. Devotamentul oamenilor faţă de el se desfăşoară în paralel cu propriile lui credinţe şi aspiraţii, căci liderul charismatic trăieşte pentru cauza lui. Liderul charismatic este, în viziunea lui Weber, tipul pur al politicianului adevărat, de profesie, care trăieşte pentru politică.
În situaţii de criză în cadrul cărora se identifică un astfel de lider charismatic, apare, de obicei, şi un cult al personalităţii liderului, ceea ce presupune venerarea excesivă a conducătorului aflat încă în viaţă. Acest cult al personalităţii este caracteristic statelor care au avut parte recent de revoluţii, şi presupune venerarea unui lider văzut ca eliberator sau salvator, o venerare ce poate presupune ridicarea conducătorului la un rang aproape divin. Cultul personalităţii tinde să pună un semn al echivalării între stat şi lider, fiind imposibilă separarea celor două entităţi. De cele mai multe ori, această venerare se încheie după moartea conducătorului, existând cazuri în care liderul este chiar calomniat.
În cadrul sistemelor bazate pe legitimitatea charismatică, corpul administrativ nu se supune liderului doar în virtutea credinţei în calităţile sale şi ale acestor imagini ale legitimităţii, ci şi datorită răsplatei materiale şi a statutului social. La fel ca şi în cadrul legitimităţii tradiţionale, nu avem de- a face cu un corp administrativ independent, care să se menţină şi după dispariţia liderului, ci cu o administraţie în care ascensiunea în funcţii se face după gradul de loialitate dovedit faţă de conducător. Ei se supun liderului datorită beneficiilor pe care acesta le poate oferi şi teama de a pierde aceste beneficii, precum statutul social de care se bucură, reprezintă „temeiul solidarităţii corpului administrativ cu deţinătorul puterii’ [4]. Aşa cum afirmă Weber, avem de-a face cu o dominaţie bazată pe constrângere deoarece se referă la mijloacele materiale exterioare[5]. Administraţia se poate clasifica în două categorii: membrii care deţin mijloacele de administrare- bani, proprietăţi, sau membrii care depind de lider în mod personal, “o regie personală a stăpânului”[6]
“ O uniune politică în care mijloacele materiale de administrare se află, parţial sau total, în stăpânirea unui personal administrativ dependent de stăpân, o vom numi o uniune articulată după o <<ierarhie a stărilor>>”[7] Un exemplu în acest sens ar fi sistemele de vasalitate, în cadrul cărora, vasalul suportă pe cheltuiala proprie sau pe cea a vasalilor săi, mijloacele cheltuielilor administraţiei. El se supune liderului său pe baza unui legământ de credinţă cu scopul de a dispune de acea feudă, adică acele beneficii care rezultă în urma supunerii sale faţă de cel care deţine puterea. În cadrul acestei categorii, afirma Weber, avem de-a face cu o aristocraţie de sine stătătoare, o categorie socială care cedează din resursele lor materiale în schimbul împărţirii de către lider, a puterii cu aceştia.
Cea de-a doua categorie a administraţiei şi anume “regia personală a stăpânului”[8] presupune existenţa unor grupuri de oameni care depind în totalitate de liderul lor. Această dependenţă este de cele mai multe ori de ordin economic, liderul bazându-se pe categorii sociale lipsite de avere sau rang, sclavi, slujitori, care beneficiază de resursele liderului în schimbul supunerii totale. Aceasta este modalitatea prin care liderul încearcă să “ ţină în propria mână administraţia ” [9] totalitatea cheltuielilor necesare fiind suportată de către el personal. Liderul ştie că această categorie de supuşi nu deţine niciun fel de mijloc pentru a-l putea concura. Din nou, se poate vorbi despre sistemele patriarhale şi patrimoniale, care se caracterizează prin acest tip de administraţie.
Autoritatea charismatică este, totuşi, extrem de instabilă fiind legată exclusiv de personalitatea liderului. În eventualitatea morţii sau a nemulţumirii poporului faţă de lider, ea se poate dizolva. În cazul unui lider charismatic în context religios, acesta este privit ca fiind trimisul lui Dumnezeu, ca un profet sau un guru. Oamenii îl urmează atâta timp cât el poate susţine această credinţă, iar legitimitatea poate dispărea dacă intensitatea credinţei poporului în această idee scade. De aceea legitimitatea charismatică se bazează pe credinţele supuşilor, deci autoritatea charismatică nu presupune doar existenţa anumitor calităţi, ci relaţia pe care liderul şi-o poate construi cu supuşii săi, în vederea menţinerii lor. Validitatea charismei se bazează pe recunoaşterea ei de către adepţi, deci legitimitatea există doar atâta timp cât poporul crede în calităţile exceptionale ale liderului, atâta timp cât liderul poate dovedi excepţionalitatea sa sau atâta timp cât nu apare un alt lider charismatic, recunoscut de către popor.
Trăsăturile unui lider charismatic, prin intermediul adepţilor săi, devin:
- El inspiră o autoritate liber acceptată
- Relaţia lui cu suita charismatică este concepută conform ideii de “maestru-discipol”, suita charismatică nu are caracteristici birocratice
- Masele îl urmează din devotament
Există, totuşi, cazuri în care legitimitatea charismatică se poate menţine chiar şi după moartea liderului. În prima din situaţii avem de-a face cu o instituţionalizare a mişcării, charisma transmiţându-se ereditar, noul lider fiind înzestrat cu aceleaşi calităţi excepţionale, conferite de legatura de sânge existentă. Legitimitatea charismatică se mai poate menţine atunci când apare un nou lider care a avut contact cu liderul charismatic, putând fi discipolul acestuia, şi în final, ultima situaţie se referă la conferirea charismei “din oficiu” şi în acest caz vorbim despre dreptul ecleziastic.
“ În continuarea analizei sale asupra dominaţiei charismatice, Weber elaborează teza <<rutinizării charisme>>”, potrivit căreia această formă de relaţie dintre , pe o parte, lider şi discipolii săi şi, pe de altă parte, supuşii lor suferă o transformare radicală din momentul în care se prelungeşte în timp. Această transformare poate lua două direcţii: fie în sensul tradiţionalizării, fie în sensul legalizării sau al <<raţionalizării>>>” [10] Procesul de rutinizare începe cu dispariţia liderului charismatic. Weber găseşte 6 soluţii ideale pentru rezolvarea acestor situaţii printre care regăsim şi următoarele două: „ charisma este o calitate înnăscută şi deci <<ereditară>>, prin urmare succesorul este recrutat din rudele apropiate ale defunctului; sau charisma este o calitate care ţine de <<funcţie >>, putând fi transmisă prin ritualuri.”[11]
O varietate a leaderului charismatic, în timpurile moderne, este, în viziunea lui Weber, demagogul. Tipul conducătorului politic la sfârşitul primei conflagraţii mondiale, demagogul se bazează pe discursuri populiste, iar publicistul politic şi, mai ales, ziaristul fiind principalii reprezentanţi ai genului.
[1] Weber, Max, Economy and Society, University of California Press, 1978 ,pg 241
[2] Ibidem, pg 241
[3] Weber, Max, Politica, o vocaţie si o profesie, Editura Anima, 1992, pg 34
[4] Ibidem, pg 34
[5] Ibidem, pg 10
[6] Ibidem, pg 11
[7] Ibidem, pg 11
[8] Weber, Max, Politica, o vocaţie şi o profesie, Editura Anima, 1992, pg 11
[9] Ibidem, pg 11
[10] Barlandi, Massimo, Boudon, Raymond, Cherkaoui, Mohamed, Valade, Bernard, Dicţionar al gândirii sociologice, Ed Polirom, 2009, pg 859
[11] Ibidem, pg 859
Max Weber şi cele 3 tipuri pure ale dominaţiei legitime. Partea 1.Legitimitatea tradiţională
Posted on: august 18, 2013
S-a scris foarte mult de-a lungul timpului despre autoritate şi leadership, unii autori precum Gustave le Bon creand adevărate manuale de leadership pentru conducătorii vremii. Cu toate acestea, consider că oricine este interesat de acest domeniu trebuie sa înceapă prin a studia modelul lui Max Weber.
În Economie şi Societate, Max Weber defineşte dominaţia ca “ Probabilitatea că anumite comenzi specifice vor fi ascultate de către un anumit grup de oameni.” În acelaşi timp, afirma el, orice formă de dominaţie implică un minim de conformitate voluntară, adică un interes în supunere.[1] Un exemplu de astfel de interes se poate spune că este cel economic, însă există cazuri de dominaţie ale căror scopuri nu se identifică cu cele economice. Membrii unei administraţii pot fi legaţi de superiorul lor din obişnuinţă sau din motive ideale. Categoria în care încadrăm aceste motive determină tipul de dominaţie.
Identificăm astfel, trei tipuri pure ale dominaţiei legitime:
- Legitimitatea tradiţională, bazată pe credinţa în sanctitatea tradiţiilor şi în legitimitatea celor care o exercită[2] pornind de la ideea că vechimea practicii sale reprezintă calea cea mai bună şi mai sigură. Acestei legitimităţi îi corespunde dominaţia tradiţională, a datinii.
- Legimitatea charismatică, bazată pe devotamentul faţă de o sanctitate excepţională, faţă de eroism sau alte calităţi excepţionale. În cazul acesta vorbim despre dominaţia charismei, a domnitorului ales, a marelui demagog şi a şefului de partid.
- Legitimitatea raţională, bazată pe credinţa în “valabilitatea unui statut legal şi a unei competenţe efective, întemeiate pe reguli raţional elaborate”[3] căreia îi corespunde dominaţia raţional-legală, exercitată de “ omul de stat” modern.
Într-un sistem politic bazat pe autoritatea tradiţională, legitimitatea este conferită prin prisma credinţei în valabilitatea şi sanctitatea vechilor reguli, tradiţii şi obiceiuri. „Într-un astfel de sistem, conducătorul este ales în baza tradiţiilor, autoritatea acestuia bazându-se pe legi nescrise, considerate sacre.”[1] Oamenii datorează ascultare conducătorului lor pentru că aşa le impune tradiţia, supunerea lor fiind bazată, în cele mai multe cazuri, pe loialităţi personale sau, pur şi simplu, pe idei care aparţin educaţiei comune a fiecărui individ.
Legitimitatea tradiţională este caracteristică societăţilor premoderne, societăţi în cadrul cărora puterea politică nu s-a emancipat încă de puterea religioasă.[2] Oamenii se supun legitimităţii tradiţionale pentru că “ aşa a fost întotdeauna”.
Dreptul de a conduce se transmite prin naştere, deci ereditar, din tată în fiu sau prin numire directă de către un fost conducător. Oamenii se supun unei persoane, nu unui set de reguli, aşa cum se întamplă în cadrul legitimităţii raţional-legale şi îi datorează ascultare pentru că “ aşa trebuie sa fie”.
În cadrul acestui sistem, adiministraţia este alcatuită, în genere, din servitorii personali ai conducătorului, loialitatea personală fiind cea care descrie relaţia dintre conducător şi administraţie. Aceştia sunt legaţi de conducător printr-un legământ de credinţă şi depind în totalitate de poziţia acestuia. Aceasta este o caracteristică definitorie a tuturor sistemelor patriarhale sau patrimoniale şi chiar şi orânduirilor de stat birocratice, în ciuda structurii lor raţionale caracteristice statului modern.
Administraţia este alcătuită, în general, din două categorii: rudele conducătorului, sau extra-patrimonial. Atunci când se vorbeşte despre recrutare în cadrul membrilor familiei, personalul administrativ poate include: rude, sclavi, clienţi sau îngrijitori ai gospodăriei. În cadrul dominaţiei tradiţionale este foarte des întalnit fenomenul în care cele mai importante funcţii sunt deţinute de membrii familiei conducătoare. De asemenea, este foarte obişnuit ca sclavii să ajungă să deţină posturi cheie în cadrul administraţiei, existând cazuri în care Marii Viziri au fost iniţial sclavi. [3]Acest tip de sistem poate fi găsit oriunde în Europa. În Orient, de exemplu, şeful eunuc a deţinut una din cele mai importante funcţii, iar în Africa, unul din călăii de la curte. [4] Chiar şi atunci când personalul administrativ este extra-patrimonial, se poate observa acelaşi fenomen al favoritismelor. De exemplu, în cazul birocraţiei din sistemele patrimoniale, se poate afirma că a fost creată prin recrutarea unor membrii extra-patrimoniali, însă la o a doua privire, se poate observa că şi aceştia au fost iniţial discipolii maestrului.
Legimitatea unui astfel de conducător este consacrată parţial de către tradiţie, ceea ce înseamnă că i se datorează supunere şi ascultare în baza unor limite, care dacă ar fi depăşite, ar pune în pericol statutul conducătorului oferit prin tradiţie, şi, parţial, pe discreţia conducătorului în cadrul acelei sfere pe care tradiţia o lasă liberă. Există, deci, două sfere, una în care acţiunile individului sunt legate de tradiţie şi cea în care nu există o limită definită de reguli precise în ceea ce priveşte libertatea de acţiune.[5]
Dat fiind faptul că exercitarea autorităţii nu are la bază existenţa unor reguli, se poate afirma că exerciţiul autorităţii se bazează pe bunul plac al conducătorului şi al personalului său, pe capacitatea acestora de a-şi menţine autoritatea şi de a-şi exercita funcţiile în asa fel încât să nu întâlnească rezistenţă din partea supuşilor. În astfel de sisteme politice, nu este întâlnit fenomenul de nemulţumire faţă de regim, faţă de sistem, ci doar faţă de persoana care conduce şi faţă de administraţia sa. Se poate deduce, astfel, că deşi tradiţia este principalul legitimator, aceasta nu poate conferi conducătorului puteri nelimitate, poporul având puterea de a-l schimba atunci când este nemulţumit de modalitatea în care acesta guvernează.
În cazul acestui tip pur de autoritate este imposibil ca legea sau ca simplele reguli administrative să fie create prin legislaţie, ci se bazează pe ideea că sunt “valide de demult”. Nu se poate vorbi despre constituţii scrise, ci doar despre reguli bazate pe înţelepciune, experienţă, deci tradiţie. Astfel de sisteme politice pleacă de la ideea că doar testul timpului poate valida anumite reguli, că ceea ce a fost dovedit este cu siguranţă mai bun decât ceva nou, netestat.
Sistemele tradiţionale nu se bazează pe o sferă de competenţe clar definite, pe o ierarhie raţională, aşa cum nu există în componenţa lor nici un sistem al contractelor sau a promovărilor ca urmare a unui merit. Ele sunt lipsite de un personal calificat, cu atribuţii şi competenţe precise. Aceşti indivizi nu intră în categoria politicianului în viziunea lui Weber, ci mai degrabă a funcţionarului de partid, interesat de putere, care poate fi oricând destituit din funcţie şi care de cele mai multe ori, dispare o dată cu persoana de la conducere. Un exemplu ar fi situaţia Angliei, unde, în cazul unei schimbări a majorităţii parlamentare, întregul sistem al funcţionarilor de partid poate dispărea cu uşurinţă. În timp, funcţionarii de partid, asa cum îi numeste Weber, vor deveni persoane specializate, cu studii politice, de care va depinde, în mare parte, buna funcţionare a sistemului.
2 august reprezinta o data plina de semnificatie in numeroase parti ale globului in ceea ce priveste istoria. Aceasta data marcheaza numeroase batalii sau tratate care au marcat evolutia omenirii. Iata mai jos cateva dintre acestea,
Vom incepe cu cea mai indeparatata data de zilele noastre, si anume cu 2 august 338 i HR, cand a avut loc batalia de la Cheroneea dintre Filip al II-lea si atenieni. Filip al II-lea al Macedoniei ( tatal lui Alexandru cel Mare), a declansat aceasta batalie in urma politicii sale expansioniste si a pus fata in fata doua armate puternice si organizate, ambele avand efective aproape egale( aproximativ 30 000 de oameni). Batalia a avut loc in provincia Beotia, in campia Cheroneea, in fata pasului Parapotamoi si au participat la ea, inclusiv fiul regelui, Alexandru cel Mare, precum si celebrul orator Demostene si s-a incheiat cu victoria macedonenilor, dupa ce cavaleria lui Alexandru Macedon a spulberat batalionul sacru al cetatii Teba. Aceasta batalie a marcat sfarsitul independentei Atenei si consacrarea hegemoniei Macedoniei asupra Greciei.
Tot in 2 august, insa anul 216 i HR are loc batalia de la Cannae, din cel de-al doilea razboi punic ( 218-202 i Hr), cand Hannibal reuseste sa obtina completa incercuire a armatei romane, care era dubla ca efectiv. Aceasta batalie a ramas in istorie ca un model al bataliei de invaluire in istoriei artei militare( caci Hannibal foloseste aceasta manevra a cavaleriei aducand 50-60 000 de mori aramatei romane, in timp ce pierderile lui au fost in jur de 6000 de soldati). In urma acestei batalii, si Filip al V-lea al Macedoniei incheie o alianta cu Hannibal, declarand razboi Romei.
In 2 august 1945 s-a incheiat Conferinta de la Potsdam in care puterile aliate au discutat viitorul Germaniei dupa Al Doilea Razboi Mondial. La conferinta inceputa in data de 16 iulie au participat reprezentantii Uniunii Sovietice, Angliei si Statelor Unite ale Americii, iar delegatiile au fost conduse de sefii guvernelor celor 3 natiuni invingatoare: Iosif Stalin, Clement Attlee si Harry S Truman. Dintre hotarile conferintei mentionam: demilitarizarea Germaniei, retrocedarea tuturor anexarilor facute dupa 1937 si separarea Austriei de Germania,.
In 2 august 1969 a avut loc vizita presedintelui Nixon la Bucuresti, iar in 2 august 1990, Irakul a invadat Kuwitul, declansand Razboiul din Golf. Sub pretextul ca detine drepturi istorice asupra Kuweitului, Irakul condus de Saddam Husein, a invadat teritoriul si l-a anexat. ONU a condamnat agresiunea si a instituit un embargo comercia;l asupra Irakului. Kuweitul a fost eliberat la 27 februarie, dar Irakul a ramas sub un regim de sanctiuni si de control al ONU.
Istoria Astazi 